Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă părinții trebuie sau nu să încurajeze preocupările copiilor

Citeşte următorul fragment:

În acei doi ani cât am stat la București, tata a avut timp să descopere că, în afară de talentul meu de pianist – pe care îl considera excepțional – , aveam și o voce fără pereche. Îmi aducea necontenit romanțe, doine și arii de operetă, pe care învățam să le cânt acompaniindu-mă singur la pian.

Entuziasmat de vocea mea de sopran, tata hotărâse că trebuie să încep și lecții de canto. Nu știu la ce profesor s-a dus, dar s-a întors abătut acasă. Maestrul îl sfătuise să aștepte să mi se schimbe vocea și să se reîntoarcă, aducându-mă și pe mine, când voi avea 16-17 ani.

În acei ani, tatei îi plăcea să creadă, și uneori credeam și eu, că voi ajunge un mare pianist. Stăruia să exersez cel puțin un ceas-două pe zi, socotind că se poate ajunge un virtuoz atât de ușor. De fapt, talentul meu era destul de modest. Așa cum am înțeles mai târziu, aveam o ureche perfectă (auzeam o notă falsă chiar în famfara de 50 de persoane a Liceului “Spiru Haret”) și aveam destulă sensibilitate, multă imaginație. Dar ceea ce îmi lipsea cu desăvârșire era memoria. Repetam de zece, cincisprezece ori o melodie simplă, și tot nu eram în stare s-o memorez fără greș. Poate și mai grav: n-am izbutit niciodată să-mi însușesc tehnica unui adevărat pianist. Nu aveam destulă răbdare și scurtam pe cât puteam timpul consacrat gamelor. Îndată ce-am izbutit să cânt sonatele lui Beethoven, am început să descifrez concertul lui Rahmaninov, și de-atunci am prins acest obicei: rămâneam ceasuri întregi la pian, improvizând variațiuni pe câte o melodie din Rahmaninov.

Când am ajuns să cânt de la un capăt la altul concertele lui Rahmaninov, știam că nu voi ajunge niciodată un bun pianist, dar iubeam prea mult muzica pentru a putea renunța la cele câteva ceasuri de pian pe zi. Asta se întâmpla mai târziu, când eram la “Spiru Haret” și mă “produsesem” la toate serbările liceului, ba dădusem chiar un concert împreună cu Nicu. Cred că acest concert a fost ultimul act de autoritate al tatei. Era după întoarcerea lui din Moldova. Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei și a acceptat să mă prepar pentru un concert public. Tata a închiritat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afișe și, fiind acum la pensie și având tot timpul liber, sa ocupat singur de distribuirea biletelor. Cred că majoritatea biletelor le-au cumpărat rudele, prietenii și foștii lui camarazi ofițeri. În după-amiaza concertului, sala era totuși pe jumătate goală. În partea întâi, am cântat câteva bucăți împreună cu Nicu și Sonata Patetica. Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, și asta m-a descurajat. Partea a doua a concertului a fost detestabilă. Îmi era rușine. Și totuși, au apărut câteva cronici în care se vorbea despre un talent care promite.

Târziu, în timpul studenției, am simțit că orele pe care le consacram pianului erau ore pierdute pentru studii. Trăiam atunci o perioadă de febrilitate și exces și nu mai știam cum să găsesc timp (ajunsesem să dorm câteva ore pe noapte). Iar, pe de altă parte, simțeam că mă risipesc prea mult și mi-era teamă că disperarea aceasta frenetică mi-ar putea fi fatală. Atunci m-am hotărât să renunț la pian.

 

Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă părinții trebuie sau nu să încurajeze preocupările copiilor, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Memorii de Mircea Eliade, cât și la experiența personală sau culturală.

Rezolvarea detaliată o gasiti în ghidul pentru Bacalaureat:

https://payhip.com/b/31EhI

Preocuparea reprezintă interesul pentru un anumit domeniu de activitate. Consider că părintii trebuie să fie alături de elevi în demersul ocupational, deoarece părintii reprezintă un reper important pentru copii.

În primul rând, un părinte are experientă de viață și poate să identifice dacă într-adevărar preocuparea tânărului este una benefică pentru el. În fragmentul suport, tatăl lui Eliade îl încurajează pe tânăr în practicarea cântatului la pian.

În al doilea rând, o preocupare este benefică întrucât îi oferă copilului un scop. În copilărie, există multe tentații, iar o preocupare sustinută financiar de părinți, îi va oferi tânărului posibilitatea unei dezvoltări armonioase. De pildă, un tată care îți susține fiul să practice fotbalul, îi oferă tânărului posibilitatea unui stil de viață sănătos și îndepărtarea de anumite tentații adolescentine.

În concluzie, prin preocupație un tânăr are un scop și poate ajunge la dezvoltarea activității într-o profesie bănoasă.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *