Citeşte următorul fragment:
În acei doi ani cât am stat la București, tata a avut timp să descopere că, în afară de talentul meu de pianist – pe care îl considera excepțional – , aveam și o voce fără pereche. Îmi aducea necontenit romanțe, doine și arii de operetă, pe care învățam să le cânt acompaniindu-mă singur la pian.
Entuziasmat de vocea mea de sopran, tata hotărâse că trebuie să încep și lecții de canto. Nu știu la ce profesor s-a dus, dar s-a întors abătut acasă. Maestrul îl sfătuise să aștepte să mi se schimbe vocea și să se reîntoarcă, aducându-mă și pe mine, când voi avea 16-17 ani.
În acei ani, tatei îi plăcea să creadă, și uneori credeam și eu, că voi ajunge un mare pianist. Stăruia să exersez cel puțin un ceas-două pe zi, socotind că se poate ajunge un virtuoz atât de ușor. De fapt, talentul meu era destul de modest. Așa cum am înțeles mai târziu, aveam o ureche perfectă (auzeam o notă falsă chiar în famfara de 50 de persoane a Liceului “Spiru Haret”) și aveam destulă sensibilitate, multă imaginație. Dar ceea ce îmi lipsea cu desăvârșire era memoria. Repetam de zece, cincisprezece ori o melodie simplă, și tot nu eram în stare s-o memorez fără greș. Poate și mai grav: n-am izbutit niciodată să-mi însușesc tehnica unui adevărat pianist. Nu aveam destulă răbdare și scurtam pe cât puteam timpul consacrat gamelor. Îndată ce-am izbutit să cânt sonatele lui Beethoven, am început să descifrez concertul lui Rahmaninov, și de-atunci am prins acest obicei: rămâneam ceasuri întregi la pian, improvizând variațiuni pe câte o melodie din Rahmaninov.
Când am ajuns să cânt de la un capăt la altul concertele lui Rahmaninov, știam că nu voi ajunge niciodată un bun pianist, dar iubeam prea mult muzica pentru a putea renunța la cele câteva ceasuri de pian pe zi. Asta se întâmpla mai târziu, când eram la “Spiru Haret” și mă “produsesem” la toate serbările liceului, ba dădusem chiar un concert împreună cu Nicu. Cred că acest concert a fost ultimul act de autoritate al tatei. Era după întoarcerea lui din Moldova. Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei și a acceptat să mă prepar pentru un concert public. Tata a închiritat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afișe și, fiind acum la pensie și având tot timpul liber, sa ocupat singur de distribuirea biletelor. Cred că majoritatea biletelor le-au cumpărat rudele, prietenii și foștii lui camarazi ofițeri. În după-amiaza concertului, sala era totuși pe jumătate goală. În partea întâi, am cântat câteva bucăți împreună cu Nicu și Sonata Patetica. Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, și asta m-a descurajat. Partea a doua a concertului a fost detestabilă. Îmi era rușine. Și totuși, au apărut câteva cronici în care se vorbea despre un talent care promite.
Târziu, în timpul studenției, am simțit că orele pe care le consacram pianului erau ore pierdute pentru studii. Trăiam atunci o perioadă de febrilitate și exces și nu mai știam cum să găsesc timp (ajunsesem să dorm câteva ore pe noapte). Iar, pe de altă parte, simțeam că mă risipesc prea mult și mi-era teamă că disperarea aceasta frenetică mi-ar putea fi fatală. Atunci m-am hotărât să renunț la pian.
Mircea Eliade, Memorii
Rezolvarea subiectului B si 2 o gasiti pe grup:
A
. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.
1. Indică sensul din text al secvenței un talent care promite. 6 puncte
Sensul din text al secvenței relifeaza ideea că există o posibilitate ca autorul să devina un mare pianist, să își perfectioneze abilitatea.
2. Menționează două dintre defectele autorului, utilizând informaţiile din textul dat. 6 puncte
Așa cum reiese din fragmentul suport, autorul avea puțină răbdare și o memorie slabă în a reține piesele.
3. Precizează atitudinea tatălui față de talentul copilului, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul dat. 6 puncte.
Conform fragmentului suport, tatăl autorului era impresionat de talentul tânărului de a cânta la pian. Secvența, care justifică răspunsul este: în afară de talentul meu de pianist – pe care îl considera excepțional
4. Explică un motiv pentru care Eliade a renunțat la pian. 6 puncte
Autorul renunță la pian întrucât în studenție devine pasionat de studiu. Acesta își dorește să cunoască cât mai multe și încearcă prin diverse mijloace să câștige timp. Cântatul la pian este o risipă de timp pentru autor.
5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, o trăsătură morală a lui Eliade, aşa cum reiese din textul dat.
O trăsătură morală a lui Eliade, așa cum reiese din fragmentul suport o reprezintă imaginația. Acesta putea improviza la pian cântece, care să aibă la bază tehnica artiștilor consacrați.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă părinții trebuie sau nu să încurajeze preocupările copiilor, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Memorii de Mircea Eliade, cât și la experiența personală sau culturală.
Rezolvarea întreaga o gasiti în grupu de facebook: