Andia- Solistițiu-analiză versuri

            Incipitul textului configurează starea spirituală generată de sentimentul de întâlnire cu iubirea. Termenul Solsitițiu devine elementul recurent al poeziei și totodată înglobează ideea de sacralitate și renaștere. Solistițiul, în trecut era considerat un moment sacru, un moment în care energiile se manifestau la potențial maxim. Prin asocierea iubitului cu prima lumină, se conturează ideea de axis mundi, iubirea îi conferă iubitei stări de ataraxie. Totodată, iubirea este asociată cu edenul, fiind sentimentul primordial, care aduce o suită de stări în ființa iubitei.

          Prezența iubitului în viața ei cumulează cu o serie de efecte, care sunt conturate prin diverse simboluri. Sintagma, tu mi-ai adus marea, conturează ideea de absolut, de adâncime spirituală, de regăsire la nivel de matrice cerească. De asemenea, sunt regăsite multe lexeme din zona acvatică, întărind ideea de renaștere și regăsire spirituală.

   Refrenul are rolul de a configura analogia trecut-prezent. În lipsa iubirii, iubita era rece la nivel spiritual, trupul ei era asemenea unei case fără geamuri, adică nu se putea racorda la zona astrală.  Viața ei se desfășura într-un cadru paradisiac, însă fără iubire existența era lipsită de sens. Prin sintagma, sub obloane am ferestre, iubitul o initiază în sentimentul înălțător de descoperire a sinelui. Ferestrele reprezintă contactul cu sinele. De asemenea iubirea aduce echilibru într-un hău abisal existențial, conturat prin sintagma Soare și lună, ce bizar tandem.

Aceste rubrici sunt un omagiu adus artei contemporane, iar acest scrieri nu au niciun fel de notă ironică. Probabil, Andia nu va citi niciodată ce am scris, totul rămâne un hău abisal într-o notă absurdă în care poate exista un gram de coerență, dacă credem.