Particularități de construcție – Testament

Acesta este un eseu extras din pachetul Bac premium. Pentru a avea acces : https://payhip.com/b/31EhI

 

Modernismul reprezintă un curent literar care apare ca o reacție împotriva tradiționalismului. Acest tip de creație presupune renunțarea la rigorile prozodice, promovând adesea ambiguitatea, exacerbarea eului liric, intelectualizarea sentimentelor. Alături de Ion Barbu, George Bacovia și Lucian Blaga, Tudor Arghezi este un poet care inovează discursul liric modernist. Meritul său este acela de a prelua anumite concepții din lirica lui Charles Baudelaire, precum estetica urâtului și de a o adopta fondului autohton liric.

Dedicând literaturii zeci de ani, truda sa literară este foarte greu de încadrat în anumite etape. Șerban Cioculescu distinge șase mari teme lirice argheziene precum: poezie filosofică, socială, erotică, ludică, epică și pamfletară.

Conform lui Nicolae Manolescu, Testament este cea mai faimoasă artă poetică din literatura română. Tot el vede în Tudor Arghezi un poet deloc consecvent.

Volumul Cuvinte potrivite apare în anul 1927 și are ca primă opera lirică arta poetică Testament. Acest volum de poezii este unul de factură modernă, în care poetul îsi exprimă print-un număr mare de poeme concepția despre artă.

Titlul poeziei poate fi interpretat în două chei: în primul rând, el trimite, din punct de vedere denotativ, spre un act juridic în care o persoană își consemnează dorințele după moartea sa; sensul denonativ are ca reper Biblia, desmnând importanța sacră a cărții. Per ansamblu opera prezintă testamentul unui poet.

Din punct de vedere compozițional, creația lirică este construită din cinci strofe cu versuri inegale și trei secvențe poetice.

Debutul poeziei, stă sub semnul lirismului de tip adresat „Nu îți voi lăsa drept bunuri după moarte” – eul liric are ca destinatar un creator liric sau un cititor, pe care îl numește fiu.

Prima secvența lirică, constituită din primele două strofe are ca reper legătura spirituală dintre scriitor și urmașii săi. Cartea devine un element menit să asigure puntea de legătură dintre trecut, prezent și viitor. Eul liric punctează aspectele care țin de efectele benefice ale dimensiunii culturale. Astfel cartea devine un „hrisov”. Rolul unui scriitor este de a continua munca începută de străbuni. Creația literară dezvoltă omul din punct de vedere spiritual.

Cea de a doua secvență lirică, alcătuită din strofa a treia și a patra, pătrunde mai adânc în laboratorul creației literare. Eul poetic atinge idei care țin de stratul metamorfozei: „ca să schimbăm acum întâia oară, sapa în condei și brazda în călimară”. Din secvența numărul doi se desprind idei precum: faptul că inspirația provine din durere sau acela că frumosul există pretutindeni, iar poetul este un observator ori acela că cuvântul meșteșugit devine poetic. De asemenea se observă apetența eului liric înspre estetica urâtului „Din bube, mucegaiuri şi noroi /Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.

Caracterul modernist al poeziei se observă pregnant în ultima strofă, care alcătuiește și ultima secvența lirică. Eul liric dezbate o temă sensibilă: arta este produsul trudei sau al inspirației? Prin utilizarea conceptelor „slova de foc” și „slova făurită” cele două modalități de creație artistică sunt folosite în aceeași măsură: „împerechiate în carte se mărită”. Truda și inspirația stau la baza creației poetice.

Din punct de vedere morfologic, poetul optează pentru a utiliza timpul viitor alternat de cel perfect compus. Debutul poemului are ca referință utilizarea indicativului viitor, deoarece eul liric se adresează viitorilor scriitori, cei care încă nu au văzut lumina zilei. Utilizarea indicativului perfect compus are ca rezultat semantic prezentarea unei acțiuni finalizate. Eul liric îsi vede truda încheiată, întregul rezultat este destinat urmașilor lui.

Din punct de vedere lingvistic euli liric îmbină în manieră modernă, limbajul popular cu accepţia cuvintelor ce definesc estetica urâtului. Din această combinaţie reieşind, de altfel, originalitatea, adesea controversată, a expresivităţii artistice şi ambiguitatea poeziei: „saricile”, „plăvani”, „poale”, , „zdrenţe”, „sudoarea”, „ocară”, „pe brânci”, „ţap înjunghiat”, „se mărită”.

Imaginarul poetic este alcătuit din diverse figuri de stil și imagini artistice. Metafora „carte” este elementul de recurență. Fiecare secvență poetică prezintă cartea în altă ipostază, ea are rolul de a fi o punte de legătură dintre urmași și străbuni, o treaptă spirituală, rezultatul muncii de o viață a unui artist.

Textul poate fi considerat o artă poetica, deoarece autorul isi exprimă crezul liric si viziunea asupra lumii prin mijloace artistice. Pentru Arghezi, poezia este o îmbinare a slovei făurite, șlefuite de un adevărat bijutier al cuvintelor, și a slovei de foc: inspiratie de origine divină. Rolul poetului este de a da cuvintelor urâte: „bube, mucegaiuri și noroi”, forme și conținuturi noi, transformându-le în „versuri și-n icoane” sș de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legătura dintre generații.