Textul 1
Toată ziua ne urmăream prin şanţurile labirintice de canalizare. Coboram acolo prin locuri
anume, păşind pe ţevi smolite şi peste robinete uriaşe, apoi ne intra în nări şi în sânge mireasma
aceea de pământ, de râme şi larve, de smoală şi chit proaspăt. Parcă ne înnebunea, înarmaţi cu
pistoale cu apă, mascaţi cu cartoane creponate de la depozitul de mobilă, pe care le coloram acasă
făcându-le cât mai înspăimântătoare, cu colţi rânjiţi, ochi holbaţi şi nări umflate, ne fugăream prin
canalele întortocheate, văzând deasupra doar o fâşie de cer, care se întuneca pe măsură ce timpul
trecea. Când, dând colţul, nimeream nas în nas cu un duşman, răcneam şi tăbăram unul pe altul,
zdrelindu-ne şi rupându-ne maieurile tetra sau bluzele cu imprimeuri. Nu ştiu cine a inventat jocul
căruia îi ziceam Vrăjitroaca şi pe care l-am jucat ani de zile fără să ne saturăm, ba, prin clasa a opta,
îl mai jucam încă. Era o combinaţie de jocuri mai blânde: Hoţii şi gardiştii, Uliul şi porumbeii şi
Gardiană zece-zece. La început era doar o vrăjitroacă, pe care o alegeam prin numărare. Era
singura care purta mască şi avea pe deasupra şi un băţ cojit în mână. Număra cu faţa la perete şi
apoi se repezea prin şanţuri în căutarea victimelor. Puteai să ieşi din şanţ, dar nu aveai voie să te
adăposteşti în scările blocurilor sau să sari gardul în curtea morii. Vrăjitroaca ne vâna prin gropile
urât mirositoare şi, când reuşea să-l atingă pe vreunul cu băţul, scotea un răcnet teribil. Victima
trebuia să rămână ca paralizată. Vrăjitroaca îl târa de mână până la cuib, unde îi căra în cap un
număr convenit de „castane” şi, astfel botezat, cel prins devenea şi el vrăjitroacă, îşi lua o mască şi
urmărirea continua. Pe înserate, când deasupra turnurilor uriaşe ale morii, pe cerul încă albastru,
sticleau primele stele, rămânea de obicei un singur supravieţuitor, hăituit de o hoardă de vrăjitroace care scoteau urlete sinistre. Locatarii aşteptau cu groază momentul ăsta, aruncau după noi, de la balcoane, cu cartofi sau morcovi, femeile de serviciu ieşeau cu mătura, dar degeaba. Vrăjitroacele nu se potoleau până nu capturau şi ultima victimă, un copilaş care, văzând că se îngroaşă gluma, se speria de-a binelea. Noaptea era înspăimântător să dai ochii cu o vrăjitroacă mascată, darmite cu un cârd întreg. Ultimul prins era cărat în scara cea mai apropiată, unde ceilalţi se strâmbau la el şi se prefăceau că vor să-l înghită, până veneau mamele indignate şi ne luau acasă.
Când nu aveam chef de Vrăjitroaca şi nici să ştergem cu talpa subţiată a tenişilor căsuţele albastre, pomii galbeni şi mamele verzi pe care fetele le desenau pe asfalt, doar ca să le auzim urlând şi fugind acasă, ne strângeam în gaşcă şi, aşezaţi pe nişte bucăţi de bordură încă nearanjate în linie, începeam să povestim tot felul de lucruri sau să jucăm Fazanul pe filme; îmi amintesc cum a povestit Ţaganu o escapadă de-a lui în curtea morii. Povestea aşa de serios încât aproape că ajunseserăm să-l credem. Când jucam Fazan pe filme se ştiau dinainte filmele de la fiecare literă.
(Mircea Cărtărescu, Mendebilul)
A.
Textul 2
În comparație cu aglomerările sinistre și sufocante de blocuri din București care se numesc
Militari, Pantelimon sau Berceni, mereu mi s-a părut că Gheorgheni, cartierul bunicilor mei de la Cluj, seamănă cu o stațiune. Acolo, spațiul „clasic“, cunoscut mai ales de către copiii generației mele drept „spatele blocului“ și care însemna, de regulă, o bucată de asfalt, o ghenă, o parcare, aleea lipsită de vegetație care ducea spre un alt bloc, căpăta cu totul alte dimensiuni. „Spatele blocului“ se prelungea de cele mai multe ori cu un parc cu leagăne, copaci și bănci umbrite pe care își pierdeau vremea bunicile noastre, sporovăind și tricotând, apoi cu grădinile de zarzavaturi ale locatarilor și chiar cu petice generoase de iarbă unde fetițele își întindeau păturile și își dezbrăcau și îmbrăcau păpușile. Îmi amintesc și de alte mici întâmplări din acel spațiu de joacă mai mult decît ofertant – „Țările“, „Melcul“, „Rațele și vînătorii“, „Mâța“, „Statuile“, olimpiadele de gimnastică, atunci când leagănele dezafectate și „bările“ se transformau în „aparate“ precum sărituri și paralele.
Îmi petreceam aproape integral vacanța de vară la Cluj, în acel paradis al „ieșitului afară“. De
obicei, în „spatele blocului“ bunicilor mei erau între 20 și 30 de copii, români și unguri, cu vârste cuprinseîntre 6 și 14 ani. Treizeci de copii ai vecinilor care îmi erau prieteni, deși nu mergeam la școalăîmpreună și nu ne întâlneam decât vara. O mică armată. Cei mai mulți dintre ei îi întrebau pe bunicii meiîncă de la începutul lui iunie: „Când vine Adina?“. Nu ne sunam, nu aveam mobile, desigur, neîntâlneam pur și simplu „jos“, la ore prestabilite. Uneori, ieșeam pe balcon ca să văd „cine e afară“ și,dacă îmi plăcea compania, coboram, dacă nu, nu. Cei de „jos“ își întrerupeau jocul și ridicau capetelespre mine. „Nu vii afară?“ este una dintre întrebările care mi-au marcat copilăria. Mă simțeam tristă și,într-un fel, pedepsită, dacă se întâmpla, rareori, de altfel, ca „afară“ să nu fie nimeni. Aveam senzația cătoți copiii din lume au dispărut și că n-am mai rămas decât eu, un copil singur și stingher, printre oameniimari. „Afară“ aveam ritualuri. Bunica Corinuței, de la parter, ne dădea mereu căni mari pline cu apă,indispensabile după jocurile ce presupuneau alergări (…). În timpul jocului făceam pauze dese, ca sădăm o raită până la complexul Hermes, de peste drum, de unde veneam cu o înghețată stupidă,împachetată într-un pachet „de unt“, care ne curgea pe degete, înainte să apucăm să o mâncăm. Spre seară, mamele și bunicile își intrau din nou în roluri, ca să ne cheme acasă. Zeci de strigăte și rugăminți insistente se auzeau de pe la ferestre și balcoane, dar răspunsul era, invariabil: „Mai stau numai cinciminute!“.
Nu e niciun fel de nostalgie aici (sau, dacă e, încerc să o ascund), este o ilustrare a unui mod de
a-ți petrece copilăria care astăzi nu mai există. Am fost de curând la Cluj, Gheorgheniul e neschimbat, la fel de cochet, ca o stațiune. Am trecut prin toate parcurile și părculețele copilăriei mele. Au copaci, bănci, iarbă din belșug, leagăne noi, colorate, la care noi, care așteptam câte o lună „să se repare hinta“, nici nu visam. Totuși, le lipsește ceva esențial și, în primul moment, nu mi-am dat seama ce. Era prea multă liniște peste tot, așa că mi-a picat fisa: nu au copii! Situația e identică și în parcurile din „spatele blocului“, în București. Sunt doar copiii foarte mici, care nu au căpătat încă o personalitate și independență, și care se joacă supravegheați de bunici sau de bone, pentru că „programul“ lor zilnic trebuie să includă și ore de plimbare, de „ieșit afară“. Unde au dispărut însă acei copii între 6 și 14 ani care se întâlneau și se jucau afară din proprie inițativă? E simplu. Nu au dispărut, sunt acasă.
(Adina Popescu, Unde-au dispărut copiii de afară? Publicat în Dilema Veche nr. 644 din 23-29 iunie
2016)
1. Notează, din textul 1, două jocuri pe care obișnuiau să le joace copiii. 2 puncte
Două jocuri pe obișnuiau copiii să le joace erau Vrajitoarca și Fazan.
2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul
Copiii se ascundeau:
a) în scările blocurilor.
b) în curtea morii.
c) în șanțurile de canalizare. X
d) în turnurile morii.
Răspunsul corect :
3. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.
2 puncte
Cartierul în care locuiau bunicii autoarei se numește:
a) Militari.
b) Gheorgheni. X
c) Berceni.
d) Hermes.
Răspunsul corect:
4. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.
Când făceau pauze de joc, fetele:
a) mergeau să mănânce acasă.
b) își cumpărau unt de la complexul Hermes.
c) se odihneau.
d) mâncau înghețată. X
Răspunsul corect:
5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili dacă este adevărat sau fals, bazându-te pe
informațiile din cele două texte. 6 puncte
Textul 1
Copiii se așezau pe bucăți de bordură și spuneau povești. Adevărat
Copiii au jucat Vrăjitroaca până au ajuns în clasa a opta. Fals
Ultimul capturat de vrăjitroace era premiat. Fals
Textul 2
În copilărie, autoarea își petrecea aproape integral vacanța de vară la Cluj. Adevărat
Parcurile copilăriei autoarei au rămas neschimbate. Fals
Copiii între 6 și 14 ani,care se jucau afară, acum stau acasă. Adevărat
6. Precizează, în unu-două enunțuri, o trăsătură a tiparului narativ identificată în fragmentul de mai jos,ilustrând-o cu o secvență: […] aşezaţi pe nişte bucăţi de bordură încă nearanjate în linie, începeam să povestim tot felul de lucrurisau să jucăm Fazanul pe filme; îmi amintesc cum a povestit Ţaganu o escapadă de-a lui în curtea morii.
Povestea aşa de serios încât aproape că ajunseserăm să-l credem. Când jucam Fazan pe filme se ştiau dinainte filmele de la fiecare literă.”
O trăsătură a tiparului narativ regăsită în fragment este reprezentată de prezența naratorului. Acesta este de tip personaj și relatează evenimentele intr-o succesiune care respectă principiul cauză-efect.
7. Prezintă, în minimum 30 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvență relevantă din fiecare text.__
Un element comun regăsit în ambele fragmente este reprezentată de prezentarea jocurilor din copilărie. În fragmentul Mendebilul naratorul prezintă jocul de a Vrajitoarca. În fragmentul non literar, Adina Popescu rememorează jocurile copilariei din cartierului Gheorgheni din Cluj.
________________________________________________________________________________
8. Crezi că amintirile din perioada copilăriei sunt importante? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 100 de
cuvinte, valorificând textul 2.
Copilăria reprezintă vârsta de aur a unui om. Viața este efemeră, iar în final doar momentele frumoase aduc un gram de bucurie în sufletul omului aflat la senectute. În fragmentul suport Adina Popescu își readuce aminte de momente frumoase din Cluj, de parcul din jurul blocului.
9. Asociază fragmentul din „Mendebilul” de Mircea Cărtărescu cu un text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvență relevantă din fiecare text.