Text în care să argumentezi dacă inspirația este sau nu stimulată de lectură

https://voxvalachorum.ro/ghidul-pentru-bacalaureat/ cel mai bun instrument pentru pregătire

 

În anul acela am avut un alt profesor de română, pe Mazilu. Ne-a plăcut de la început tuturor pentru că era mucalit*, îi plăcea să citească tare compozițiile noastre, comentându-le cu mult haz și ne vorbea neîncetat de literatură,
ne îndemna să citim pe Odobescu, pe Slavici, pe Hogaș, „ca să ne îmbogățim mintea și vocabularul”, cum obișnuia să
ne spună. În martie ne-a dat acest subiect pentru compoziția de scris acasă: Cum am simțit că se face primăvară?
De data aceasta, n-am mai amânat compoziția până în ultimul moment. Am început să scriu la începutul
după-amiezii și n-am încheiat-o decât când m-a strigat mama de jos, din capul scării, să vin la masă. Vreo 20 de pagini de caiet, pe care le-am scris cu o stranie, necunoscută bucurie; parcă m-aș fi trezit deodată într-una din lumile
cărților pe care le citisem, singurele lumi reale și cu sens pentru mine; parcă aș fi scris și eu ca unii din autorii aceștia
adevărați – cei pe care nu-i învățam încă la școală – și aș fi scris ca să fiu citit de unul ca mine, iar nu de un profesor,
pentru notă. Mazilu avea obiceiul să ne privească zâmbind, în ochi, încercând parcă să ghicească autorul textului celui
mai pitoresc, textul care i-ar fi dat lui prilejul să ne corecteze făcând o sumă de glume, cutremurând întreaga clasă într-o
cascadă de hohote. Alegea câteva caiete, apoi se întorcea la catedră și începea să citească. Nu înțeleg cum am știut că,
de data aceasta, va alege și caietul meu. Îl priveam cu un zâmbet complice și probabil că gestul acesta cutezător mă
făcuse să roșesc pentru că, după ce a șovăit o clipă în dreptul băncii de alături, Mazilu s-a întors și mi-a cerut caietul. […]
După prima pagină, Mazilu a ridicat ochii din caiet și m-a întrebat: „De unde ai copiat-o?” și, pentru că mă pregăteam
să protestez, a adăugat: „Vreau să spun, de unde te-ai inspirat? Din ce carte?”. M-am îmbujorat și am ridicat neputincios din
umeri. Mazilu a ghicit încurcătura mea și a reluat lectura cu un zâmbet misterios. La răstimpuri, ca să nu lase impresia că e
vorba de o capodoperă, sublinia un adjectiv prea strident sau se întrerupea ca să-mi explice că făcusem o inadvertență. Dar,
când a terminat de citit, m-a privit în ochi și mi-a spus: „Bravo! Sunt nevoit să-ți dau nota zece!…”
A fost prima mea victorie: recunoașterea, în fața întregii clase, că nu mai eram corigentul la limba română de anul
trecut. Probabil că Mazilu fusese atât de surprins de povestirea mea, încât a vorbit în cancelarie, căci, la sfârșitul recreației,
Moisescu a venit la mine și mi-a cerut caietul. Voia să citească și el aventurile mele onirice*, cu Crivăț-Împărat și toți cei
care mai erau și pe care i-am uitat de mult. Un adevărat triumf pe care, odată ajuns acasă, l-am relatat cu amănunte, deși
nu știu dacă am reușit să înduplec rezerva și scepticismul părinților. (Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce
va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârșitul trimestrului.)
Dar, pentru mine, experiența aceasta a avut urmări mult mai adânci. Descoperisem că, dacă sunt „inspirat”, pot
scrie cu aceeași ușurință – deși nu cu aceeași viteză – cu care, câțiva ani înainte, urmăream pe ecranul meu interior
aventurile armatei secrete. De mai multe ori până atunci încercasem să scriu, dar, după câteva pagini, mă simțeam
deodată fără chef, reciteam consternat, umilit, ultimele rânduri și rupeam cu furie foile din caiet, le mototoleam, le
azvârleam în foc. Acum mi se părea că aflasem secretul: nu puteam scrie bine decât dacă eram „inspirat”.
Mircea Eliade, Memorii
*mucalit – care știe să stârnească râsul, păstrând un aer serios; poznaș
*oniric – privitor la vise, care aparține visului
A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la
textul dat.

 

Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă inspirația este sau nu stimulată de lectură, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din textul Memorii de Mircea Eliade, cât și la experiența personală sau culturală. 20 de puncte
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente; 14 puncte
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie și de punctuație), aşezarea în pagină, lizibilitatea, respectarea precizării privind numărul minim de cuvinte.

 

Lectura reprezintă o modalitate de explorare a unor universuri imaginare, care permit dezvoltarea imaginației și a inspirației. Consider că prin lectură, un tânăr își poate stimula inspirația, deoarece pentru a putea scrie e nevoie de contopirea cu universul literar.

 

In primul rând, dorința de a scrie poate fi generată de prezența unui profesor cu har, care să îndemne spre lectură. În fragmentul suport, Mircea Eliade are afinități pentru Mazilu, care avea tact pedagogic. În momentul în care elevul primește tema de a redactata o compunere are ocazia de a fi măcar pentru câteva momente asemenea scriitorului pe care îi iubea.

În al doilea rând, a scrie înseamnă a fi la curent cu noutățile literare. De exemplu în 2021 nu se mai poate scrie ca pe vremea Romantismului.

În concluzie, lectura stimulează imaginația.

5 comentarii la „Text în care să argumentezi dacă inspirația este sau nu stimulată de lectură”

  1. Nu 🙂

    1. Aprob

  2. asta e text de 150 de cuvinte nu ?

  3. Pentru clasa a V-a este perfect, Pentru bac, nu iei nici jumate de punctaj.

    1. Este o sugestie de rezolvare, o schita. Multi copiaza, nu vreau sa provoc disconfort colegilor mei profesori

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.