Eu m-am simțit viața mea întreagă mai presus de toate dascăl. A le da altora învățături a fost
pentru mine totdeauna o mulțumire, și cele mai vii mulțumiri le-am avut stând de vorbă cu oameni prin care mă puteam dumiri ori plimbându-mă cu elevii mei. Mai ales ca dascăl mi-am câștigat și pânea de toate zilele, și nu-mi aduc aminte să mi se fi-ntâmplat vreodată ca să fiu nemulțumit de-nvățăturile ce-am dat.
Nu tot așa ca ziarist.
Fiind adecă vorba de interesele obștești, îmi dădeam totdeauna silința să spun ceea ce simt,
gândesc și vor cei mulți, și nu o dată mi se-ntâmpla să stau la-ndoială dacă nu cumva greșesc. Abia târziu de tot am ajuns să mă-ncredințez că sunt puțini oamenii care au convingeri. Cei mai mulți nici nu știu ce va să zică a fi convins. Ei au numai păreri, pe care le schimbă după împrejurări și după impulsiuni momentane.
Partea individuală deci în scrisa mea ca ziarist erau îndrumările pe care le dădeam, iar aceste
adeseori nu se potriveau cu felul de a gândi al celor mai mulți.
Cu atât mai vârtos ieșea la iveală această râvnă dăscălească în scrierile mele literare.
Nu puteam să mă-mpac cu gândul că lectura de orișice fel e numai o plăcută pierdere de vreme. În
gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o viețuire potrivită cu firea omenească.
Din onorariul pe care-l aveam la Sibiu ca director al ziarului Tribuna ori din cel ce mi se dedea în
urmă la București ca director al ziarului Minerva nu aveam să trăiesc. Cu atât mai puțin aș fi putut să trăiesc din onorariile ce am primit pentru scrierile mele literare. Ar fi trebuit să alerg și eu pe la redacțiuni, ca să mi se facă reclamă, și pe la autorități, ca să-mi cumpere exemplare, ceea ce era împotriva firii mele.
Scriam deci pentru mulțumirea mea sufletească și-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii și binevoitorii mei. O spun aceasta pentru ca să caracterizez timpul prin care am trecut.
Scriam pentru că nu eram în stare să mă stăpânesc. Scăpat însă de neastâmpărul de care eram
cuprins, puțin îmi păsa dacă se publică sau nu ceea ce am scris: îmi era destul că am citit scrisa mea în fața cuiva. Nu numai țineam apoi seamă de efectul produs de scriere, ci, scriind, îmi dădeam toată silința să mă potrivesc atât în plăsmuire, cât și în formă cu felul de a vedea și cu gustul acelora pe care-i aveam în vedere. Așa se adeverea în ceea ce mă privește că lucrarea literară se desfășoară sub înrâurirea publicului cititor.
La Viena și la Iași am scris sub înrâurirea lui Eminescu, în primii ani ai petrecerii mele la București, sub a lui Titu Maiorescu, iar în urmă nu am publicat decât ceea ce am citit mai nainte soției mele. […]
Scriam, se-nțelege, mai ales când aveam timp liber. În timpul pe care l-am petrecut la Arad și la
Oradea-Mare n-am scris însă pentru că nu aveam cui să-i citesc ceea ce aș fi scris, iar în timpul celor patrusprezece ani petrecuți la Măgurele, am scris puțin, pentru că nu aveam răgaz pentru așa ceva.
Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă procesul creației
trebuie sau nu să fie influențat de așteptările publicului, raportându-te atât la informațiile din textul Scrietor, extras din volumul Amintiri de Ioan Slavici, cât și la experiența personală sau culturală
Creația presupune o descătușare a propriilor forțe interioare. Prin a crea omul se situează în proximitatea divinității întrucât are posibilitatea recreației unor lumi. Consider că un artist nu trebuie să fie influențat de public. Un adevărat creator de artă va fi capabil să insufle noi tendințe în artă, care să fie receptate de public.
În primul rând, literatura este o formă de artă prin care un scriitor creează o lume construită în funcție de propria sensibilitate. A scrie este o formă de terapie, dar și o necesitate, iar o scriere izvorâtă din suflet va avea mereu un public. În fragmentul suport, Slavici scria în funcție de propriile sale idei, iar publicul aprecia onestitatea sa
În al doilea rând, publicul este mereu unul divers și nu poate fi satisfăcut în totalitate. Nu există rețete care să-i permită unui artist să cuprindă orizontul de așteptare al tuturor. Arta este în principiu pentru un public restrans, care rezonează cu trăirile artistului. Sunt exemple concrete de artiști care nu s-au pliat pe gusturile publicului și au scris ceea ce au simțit, fără să simtă nevoia de a comercializa arta lor.
În concluzie, creația este o formă subiectivă de manifestare, iar publicul care trăiește aceleași sentimente ca artistul, va rezona cu el.