Rezolvare test 13- Evaluare națională română

Se făcură codrii iarăşi de aramă,
Frunzele căzură, iar s-au ofilit.
Tot ce-a fost lumină astăzi se destramă,
Dar ca altădată tot n-ai mai venit. […]
Stau în orice noapte, aşteptând la masă,
Cu lumina-aprinsă până către zori,
Şi-ţi aştept zadarnic pasul de mătasă
Ce preschimbă vorba-n aur şi culori.
N-ai venit de secoli, parcă niciodată,
Mi-ai uitat tristeţea, gândul mi-ai uitat,
Nu mai ştii când singuri şedeam noaptea toată
Şi plângea cu frunze teiu-nfiorat.
Pun şi-acuma cheia tot la locu-n care
O găseai pe vremuri, tot acolo-n cui.
Plopu-aprins de toamnă ca o lumânare,
Luminează locul cu lumina lui.
Îţi aduc aminte, iar se face rece,
Nu mai pot rămâne dacă întârzii,
Stau şi-acum în strada Mierlei, cincisprezece,
În aceeaşi curte cu aurării…
Virgil Carianopol, Poeziei

 

 

Textul 2
Simina Diaconu: Mi se pare că ce scrii tu sună foarte bine, oriunde ai scrie (în cărți, pe blog, pe
facebook). Care o fi explicația? Talent, multe cărți citite, sensibilitate la nuanțe, la ritm?
Veronica D. Niculescu: Mulțumesc mult, ce pot să spun? Dacă ar fi să scotocesc acum după un răspuns,
ar fi tot cel de la începuturi: cred că eu scriu fiindcă nu sunt un bun vorbitor. Am crescut într-o familie unde se vorbea destul de mult, iar glasul meu mic nu se prea auzea. Am devenit devreme conștientă de absurdul vorbitului. Am renunțat să încerc. Cel mai adesea, tânjeam după liniște. […] Mi-am dorit mult să cânt. Mi-a lipsit curajul de a sta singură pe o scenă […]. Nu am putut cânta niciodată în fața cuiva. Scrisul pare, astfel, singurul concert convenabil, posibil. Tastatura poate că-mi este un instrument muzical. Lumina care licăre într-o bufniță de ceramică albă, pe marginea biroului, mi-e singurul reflector. Să cântăm. Nu ne-aude nimeni.
S.D: […] Ce contează mai mult dacă vrei să ajungi scriitor, perseverența sau talentul?
V.D.N.: Oare poate să răspundă cineva? Eu cred că e nevoie înainte de toate de un licăr interior, de o
poftă, o patimă ca o sete, un gol, un dor de ceva. Iar acel ceva e pur și simplu o viață, o altă viață care se
deschide când scrii o poveste. Este iluzia fermecătoare că spui, că ridici din cuvintele tale o lume, altfel
inexistentă – asta ne sucește mințile și ne cheamă mereu spre poveste. Munca vine după acel licăr, dar
este extrem de importantă. Să renunți, să te desprinzi de aici ca să fii prezent acolo. Să fii dispus să trăiești mai izolat. Să închizi ușa. Să șlefuiești îndelung la pietroi. Am văzut foarte mulți oameni talentați care nu își pot decupa acest timp, care nu înțeleg că trebuie pur și simplu să se rupă din goana de zi cu zi ca să-și facă locul și timpul de scris. Să muncească din greu. E un al doilea job, dacă vreți. Cere foarte multe din tine […].
S.D: De ce preferi să scrii proză scurtă? Doar știi că e mai greu și că se citește mai puțin!
V.D.N.: E foarte posibil ca eu să fi început să scriu proză scurtă fiindcă veneam din zona jurnalistică. Oare primele mele povestiri, din volumul de debut, deși se opuneau cu poftă jurnalismului, nu erau înrudite cu reportajele (ca dimensiune, să zicem, poate și ca ritm al poveștii)? Niște anti-reportaje? M-am întrebat. următoarele două volume de proză scurtă m-am îndepărtat tot mai tare și de temele inițiale, și de format.
Am abandonat o anumită nuanță de senzațional care cred că se simte în primul volum – unde mă interesa neapărat subiectul, trebuia să se întâmple ceva, ceva special. Al doilea e complet diferit. La al treilea,
Roșu, roșu, catifea, am căutat simplitatea stilului, și am găsit-o povestind despre copii, și am căutat
ornamente mai sofisticate, și le-am găsit povestind despre bătrâni. Dar înainte de asta am scris un basm,
iar apoi am scris Simfonia animalieră, care nu-s volume de proză scurtă, ci se plimbă pe o graniță
alunecoasă, ca și cartea nouă pe care o finisez acum – un amestec de proză și narațiune în versuri. Îmi
doresc să mai scriu proză scurtă, foarte scurtă. Dar, la fel de mult, îmi doresc să scriu o singură poveste
lungă, foarte simplă și limpede, ușor de înțeles, aparent ușor de brodat, și cu un mare semn de întrebare
ascuns în pădurea asta de lucruri simple și clare.
S.D: Traducerea e considerată muncă de creație. Știu că naște entuziasm, dar te și epuizează. Nu
există riscul să te supradozezi cu literatură? Și citind, și traducând, și scriind.
V.D.N.: Ba da. Există riscul epuizării când trăiești doar traducând. Epuizare în atâtea privințe. […] Am
tradus douăzeci de cărți și m-am gândit că poate ar cam trebui să mă opresc, măcar pentru o vreme. Dar
ce să fac? M-am gândit, când m-am mutat în București, să mă angajez ca florăreasă. Cred că mi-ar plăcea.
Dar nici n-am apucat să depun vreun CV. Cine m-ar lua? Nu am experiență. Nu e suficient să cunoști
florile, păsările, copacii, să vrei să stai toată ziua cu ochii la ele. La fel cum să fii librar nu înseamnă să îți
placă să stai tolănit cu o carte în brațe. Tot astfel, despre traducătorii de literatură or fi destui să creadă că stăm într-un hamac și dictăm vorbe unui sclav mut și docil care cu o mână tastează, iar cu alta leagănă o frunză uriașă de colocazie, să ne mai răcorească pe după urechioare.
S.D: „Singurul meu sport preferat e mersul pe jos. Plimbările lungi, cărora Sibiul le e favorabil. Am
citit că bunicii care se plimbă mult le spun poveşti frumoase nepoţilor la culcare. Mersul pe jos
ajută imaginaţia, e ceva ştiinţific dovedit.” (interviu Tiuk). Te plimbi uitându-te în jur sau uitându-te
înăuntrul tău?
V.D.N.: Din nou, s-au schimbat multe de-atunci. Am alergat două veri. Dar încă mă plimb mult, foarte mult, fac uneori tururi de câte nouă, zece kilometri. Mă uit la garduri, la pietre, la iarbă, la păsări, la glugile copiilor și la capetele fularelor, fredonez, apoi mă uit la ferestrele luminate ale caselor seara, și tot privind acolo, la vreun glob pământesc de pe un birou, la vreo lampă, la vreo mușcată uscată, mă trezesc că pulsează în mine vreo frază, vreun gând. Dacă aș putea scrie poezie, poate le-aș prinde, pe loc… Dar nu pot. Și toate astea se sting și mor într-o clipă – iar eu trăiesc cu speranța unei lumi de apoi unde toate
se-adună, unde toate se transformă. Și deodată, târziu, atunci când nu mă aștept, în vreo poveste, se
ivesc din nou lampa, globul pământesc, mușcata uscată.
Interviu cu Veronica D. Niculescu,
realizat de Simina Diaconu, în Revista de Povestiri

A.
1. Notează două culori ale toamnei din textul 1.

Cele două culori ale toamnei sunt auriu și arămiu.

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1.
În plină toamnă, se aude plânsul
a) codrului.
b) mierlei.
c) plopului.
d) teiului X

3. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.

Când s-a mutat în Bucureşti, Veronica D. Niculescu s-a gândit că ar putea
a) să devină florăreasă. X
b) să lucreze într-o librărie.
c) să practice atletismul.
d) să susţină concerte.

4. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1.

În textul Poeziei de Virgil Carianopol se evidențiază
a) bucuria de a scrie proză scurtă.
b) dorința de a scrie despre vară.
c) melancolia zilelor de iarnă.
d) regretul pierderii inspirației. X

5. Notează „X” în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia,
bazându-te pe informațiile din cele două texte.

Odaia artistului nu are nicio sursă de lumină. Fals

Așteptarea este însoțită de amintiri. Adevărat

Pentru Veronica D. Niculescu, tastatura este asemenea unui instrument
muzical.  Adevărat

Veronica D. Niculescu a lucrat ca jurnalistă, înainte de a deveni scriitoare. Adevărat

„Simfonia animalieră” este un amestec de proză şi naraţiune în versuri.  Adevărat

Veronica D. Niculescu mărturiseşte în interviu că şi-ar dori să scrie un basm, fiindcă nu a scris niciodată unul. Fals

6. Menționează, în câte un enunț, tiparul textual identificat în fiecare dintre fragmentele de mai jos. 6 puncte

a) „S.D: Traducerea e considerată muncă de creație. Știu că naște entuziasm, dar te și
epuizează. Nu există riscul să te supradozezi cu literatură? Și citind, și traducând, și scriind.
V.D.N.: Ba da. Există riscul epuizării când trăiești doar traducând. Epuizare în atâtea privințe.”

text dialogal

b) „Dar, la fel de mult, îmi doresc să scriu o singură poveste lungă, foarte simplă și limpede, ușor de
înțeles, aparent ușor de brodat, și cu un mare semn de întrebare ascuns în pădurea asta de lucruri simple
și clare.”

text descriptiv

7. Interpretează, în cel puțin 30 de cuvinte, o figură de stil identificată în textul 1.

 

Comparația Plopu-aprins de toamnă ca o lumânare semnifică curgerea timpului, transformarea existentei. Eul liric marchează sentimentele de speranță pe care le ține vii în sufletul său, așteptand sosirea iubitei.

 

8. Care este emoția transmisă în textul 1? Motivează-ți răspunsul, în 50 – 90 de cuvinte.

 

Textul 1 reprezintă o confesiune lirică în care poetul se află într-o ipostază de tristețe. Timpul trece, iar el se află în așteptarea insipirației. În acest cadru trist, el se hrănește cu amintirea nopților petrecute în doi. De asemenea se regăsește și o notă de speranță. Poetul lasă cheia în acelaș loc, într-o notă metaforică,  amăgindu-se cu ideea revenirii inspirației.

9. Asociază fragmentul extras din Poeziei de Virgil Carianopol cu un alt text literar studiat la clasă sau
citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50 – 100 de cuvinte, o asemănare și o deosebire dintre ele.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *