Ieri am găsit pe banca solitară
Din parc un biet mănunchi de flori trecute…
Sărmane flori! Ce mâini necunoscute
V-au strâns la piept și-apoi vă aruncară?
La ce-ntâlnire mărturii tăcute
Mi-ați fost? Ce ochi cuminți ori plini de pară,
Privind la voi cu drag, se bucurară?
Și v-au uitat apoi așa de iute?…
Săltau atâția fluturi pe câmpie
Când străluceați în roua dimineții…
Ce v-ați făcut mireasma timpurie?…
Ce triste-mi stați acuma, și zdrobite!
Nu vreau să plâng… O clipă-i visul vieții…
Flori veștede, flori moarte, flori iubite!
Ideea poetică reprezintă mesajul central al textului, iar mijloacele artistice însumează totalitatea de elemente arhitecturale cu finalitatea conturării mesajului expus. În poezia În Parc redactată de Ștefan Octavian Iosif se identifică tema trecerii timpului.
Eul liric descrie raportul dintre găsirea unui buchet de flori ofilit în parc și efemeritatea existenței. Ieri florile erau vii, pline de viață, iar astazi ele sunt veștede, moarte. Autorul utilizează motivul central al buchetului de flori ofilit pentru a marca inexorabilul timp, care într-o clipă are efecte nocive asupra ființei. Eul liric se află într-o ipostază de contemplare, de tristețe. Prin enumerația Flori veștede, flori moarte, flori iubite! este marcat efectul negativ al timpului, care conduce spre moarte.
canal youtube:
https://www.youtube.com/channel/UCmN5dZr6vLSl99AAJWlR1jg