Străinul – Ion Pillat- Interpretare

Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliştea s-o vezi —
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Şi peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.
Câmpia e albastră şi-n zare norii ard.
Sclipeşte Răul Doamnei înspre apus, o clipă
Un taur muge; puţul cu lanţ şi roată ţipă;
Şi vrr! un zbor de vrăbii zbucneşte dintr-un gard
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbră muzeului pustiu,
Şi crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai Florica Dar n-ai zărit, ia seama,
Pe-albastră depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Răul Doamnei —

N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr! timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.

 

 

Ion Pillat își construiește poezia pe baza unui discurs liric adresat. Străinul matur care pătrunde în universul arhaic este eul liric. Înstrăinarea de universul rural a provocat o rupere de natură ontologică. După mult timp eul liric vizitează locul natal unde se află Florica. La o primă privire a eului liric totul pare neschimbat. Cadrul rural este descris într-un mod foarte plastic este drumul mare: zăvoiul. Înserează.
Câmpia e albastră şi-n zare norii ard.
Într-un cadru ritual al înserării, eul liric cuprins de dor o caută pe Florica. Adevarată esența e poeziei este trecerea timpului. Cu toate ca satul pare același, nimic nu mai este la fel. Florica nu mai este.

Cea de a doua strofă formată dintr-un distih este conclusivă, dar și de o desăvârșită profunzime. Timpul devine materie, iar eul liric aude trecerea timpului care îi provoacă cutremurarea ființei.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *