Străinul – Ion Pillat- Interpretare

Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliştea s-o vezi —
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Şi peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.
Câmpia e albastră şi-n zare norii ard.
Sclipeşte Răul Doamnei înspre apus, o clipă
Un taur muge; puţul cu lanţ şi roată ţipă;
Şi vrr! un zbor de vrăbii zbucneşte dintr-un gard
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbră muzeului pustiu,
Şi crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai Florica Dar n-ai zărit, ia seama,
Pe-albastră depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Răul Doamnei —

N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr! timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.

 

 

Ion Pillat își construiește poezia pe baza unui discurs liric adresat. Străinul matur care pătrunde în universul arhaic este eul liric. Înstrăinarea de universul rural a provocat o rupere de natură ontologică. După mult timp eul liric vizitează locul natal unde se află Florica. La o primă privire a eului liric totul pare neschimbat. Cadrul rural este descris într-un mod foarte plastic este drumul mare: zăvoiul. Înserează.
Câmpia e albastră şi-n zare norii ard.
Într-un cadru ritual al înserării, eul liric cuprins de dor o caută pe Florica. Adevarată esența e poeziei este trecerea timpului. Cu toate ca satul pare același, nimic nu mai este la fel. Florica nu mai este.

Cea de a doua strofă formată dintr-un distih este conclusivă, dar și de o desăvârșită profunzime. Timpul devine materie, iar eul liric aude trecerea timpului care îi provoacă cutremurarea ființei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.