Nu mai zăresc și-aș sta să mai ascult,
Poteca merge încă mult?
Și cine-ar fi croit-o prin mohor
Pentru un singur călător?
Nici apele, nici vântul n-o-ntrerup.
E pas de sfânt, e pas de lup?
Se duce, doar se duce și nu vine,
Cărare-aleasă numai pentru mine.
De când o umblu, fără de răscruce,
Nu vreau să merg și ea mă duce.
M-aș odihni… Secundă cu secundă
Poteca înapoi mi se scufundă.
Tudor Arghezi, Nu mai zăresc…
Opera lirică Nu mai zăresc redactată de Tudor Arghezi are ca temă trecerea timpului. Eul liric, prezent prin mărcile subiectivității ( zăresc, ascult) se află în ipostază contemplativă.
Eul liric își pune întrebări despre curgerea existenței. Indiferent de modul în care viața este trăită ( pas de sfânt, pas de lup) timpul nu poate fi întors ( se duce, doar se duce). Eul liric prin intermediul condiționalului optativ m-aș odihni reliefează doleanța de a poposi în vâltoarea existenței, fapt care nu este permis. La nivel de mijloc artistic, Arghezi abordează o prozodie modernă în care sunt absente elemente riguroase de versificatie. Rima este împerecheată. La nivel stilistic, repetiția secundă cu secundă, accentuează tema trecerii timpului și imposibilitatea evadării din curgerea impacabilă spre necunoscut.