Fişă Recapitulativă „Luceafărul” de Mihai Eminescu
Context
„Luceafărul” este un poem scris de Mihai Eminescu, publicat pentru prima dată în 1883. Acesta este considerat capodopera poetului și unul dintre cele mai importante lucrări ale literaturii române.
Curent literar:
Romantismul:
O primă trăsătură a curentului regăsită în operă o reprezintă antiteza ca procedeu stilistic predominant, expusă de raportul terestru-cosmic, om de geniu-om comun.
O altă trăsătură o reprezintă inspirația din folclor, fiind valorificat mitul Zburătorului
Tematică
- Condiția omului de geniu, Luceafărul este o metaforă pentru geniul izolat, care nu își găsește locul în lumea obișnuită.
Poemul este alcătuit din 98 de strofe iar ca secvențe pentru temă regăsim
- Primul tablou: Prezentarea Luceafărului, care se îndrăgostește de o fată frumoasă.Aceștia comunică în spațiul oniric, iar concluzia este că cei doi nu își pot manifesta iubirea întrucât aparțin altor lumi. În final se ajunge la soluția ca ființa superioară să ceară dezlagerea de nemurire de la Demiurg.
A Treia Parte: Luceafărul călătorește spre punctul 0 și ajunge la tatăl. Acesta cere Demiurgului să-l transforme în muritor pentru a putea fi cu Cătălina. Demiurgul îi refuză cererea, explicându-i că locul lui este în univers, nu pe pământ, oferindu-i drept argument comportamentul fetei, care între timp își petrece sentimentul de iubire alături de Cătălin.
Eminescu folosește un limbaj bogat, plin de imagini vizuale și simboluri. Stilul său este unul romantic, cu influențe filosofice și cosmice. Metaforele și personificările sunt abundente, conferind operei o dimensiune profundă și subtilă.
Elemente de compoziție:
Titlul-reprezintă numele protagonistului și totodată o referință care evidențiază singurătatea și izolarea față de lumea banală.
Structura 98 de strofe
Concluzii
„Luceafărul” rămâne o operă de referință a literaturii române,
