Suflet cu aripi
Suflet de poveste
Cat ai pătimit
Cum ai trecut peste
Cine te-a rănit
Cui i-ai căzut în vrăji
Cu ochelari tot nu te vede
Suflet petale
Din flori stamine rare
Unde e nectarul Zeilor chemare
Totu-i alb și negru
Iar tu aveai culoare
De unde atâta supărare
E de la dela
E de la dela
E de la inimile care s-au oprit un timp
Și ating tăcerea
E de la dela
De la săruturile mult mai dulci ca mierea (X2)
Noapte de noapte
Doar valurile sparte
Și repetați un vers
Noi stâncile crăpate
Nici gând să ne clintim
Să ne prefacem poate
Fâșnim si mergem mai departe
Noapte de noapte
Doar cerul e la fel
Și noi doi ca două stele
Ne oglindim în el
Iubiri trec prin furtună
Senin și-apoi se cern
Nu se mai frâng nu se mai tem
E de la dela
E de la dela
E de la inimile care s-au oprit un timp
Și ating tăcerea E de la dela
De la săruturile mult mai dulci ca mierea (X2)
De la tot ce ne dorim să fim
De la de la de la de la De la tot ce vrem să construim
De la de la E de la dela E de la dela E
de la inimile care s-au oprit un timp Și ating tăcerea E de la dela
De la săruturile mult mai dulci ca mierea (X2)
Metaforele prin care textul debutează suflet cu aripi, suflet de poveste, conturează puritatea interioară a ființei dornică de înălțare spirituală. Patima este cea care nu permite sufletului să acceadă înspre zone transcendentale. Prima strofă este perindată în jurul motivelor literare care țin de suferință. Absența iubirii aduce de la sine o viață în alb și negru, iar prin interogația retorică, de unde atâta supărare, sunt scoase în relief durerile existențiale pricinuite de lipsa iubirii.
Refrenul scoate în evidență un personaj arhetipal, suferința fiind un sentiment colectiv, iar toate persoanele unite de această simțire devin una,
E de la inimile care s-au oprit un timp
Și ating tăcerea
Strofa a doua conturează singurătatea ființei, iar cadrul nocturn, însoțit de motive maritime, evidentiază o stare stoică în acest labirint mundan. Indiferent de intensitatea suferinței, fiinta umană privește spre seninătate, dar cât de puternică ar fi ființa, tot se strecoară un dram de suferință.
Noi stâncile crăpate
Nici gând să ne clintim
Să ne prefacem poate
Fâșnim si mergem mai departe
Totodată este evocată inexorabila trecere a timpului, totul curge, cum ar spune Heraclit, iar omul este mereu altul, însă ceva rămâne etern, dorința omului de a se contopi cu absolutul.
Doar cerul e la fel
Și noi doi ca două stele
Ne oglindim în el
După perspectiva suferinței, omul se cerne pe sine și se purifică fiind capabil să înfrunte noi provocări ale vieții.
Iubiri trec prin furtună
Senin și-apoi se cern
Nu se mai frâng nu se mai tem