Ninsese și omătul era „de o palmă domnească” de gros. Dis-de-dimineață, pe la orele șase și
jumătate, Creangă privi din arhondaricul* mănăstirii un curcubeu ivit la răsărit, semn, poate, pentru el, de schimbări în bine. E de bănuit că o superstiție caracteristică bolnavilor cuprinsese sufletul povestitorului, fiindcă de aici încolo el pare a urmări de aproape starea lui Eminescu. Va fi avut credința că, dacă poetul învinge boala, oarecum asemănătoare cu a lui, ar fi biruit-o și el.
Eminescu plecă deocamdată la Botoșani, la Harieta, și Creangă rămase singur. Nemaicrezând în
puterea apelor de la Slănic, și mai ales nemaicăpătând bilet gratuit de băi, începu să se tragă spre locurile copilăriei. Presimțea că n-are s-o mai ducă mult și, cu instinctul oamenilor simpli, voia să mai guste o dată din bucuriile vieții de sat. Poate că, sătul de leacurile doctorilor mari, care nu știau să spună nimic, cugetă să întrebe înțelepciunea poporului. În toamnă se duse pe la Târgu-Neamț. Zicea cum că el nu mai are mult de
trăit și mai vrea să vadă o dată locurile copilăriei și neamurile. Pieptul îi era umflat de hârtii și, de acolo, scoase un exemplar din Povățuitor*, singurul pe care zicea că-l mai are, și-l dărui școlii unde învățase el
împreună cu Conta și la vederea băncilor căreia va fi lăcrimat, scriind pe el: „Școalei primare de băieți No. 1, pentru bibliotecă”. Ruda cu care se-nvoia mai mult era cumintele și acum bătrânul popă Gheorghe. Pe acesta va fi căutat să-l ispitească asupra răspunsurilor bisericii la grozavele întrebări ale vieții și morții, însă părintele era om simplu, care nu pătrundea astfel de probleme. Poate că acum, încăpățânându-se într-o presimțire rea,
Creangă voi să meargă și la biserica din Humulești, unde-l învățaseră carte bădița Vasile și părintele Ioan.
„— Moșule – zise el către părintele Gheorghe – hai la Humulești, să vedem pe părintele Teofan Focșa!” […]
În 2 septembrie, la Iași sau la Neamț, după o vară secetoasă, la orele trei după-amiază, Creangă văzu pe cer la răsărit un alt curcubeu, care-i dădu poate o nouă alinare. De la Eminescu auzi iarăși știri bune. Însă peste câteva luni, prin februarie și mai 1888, fu din nou rău. Căderile îi erau grele, „asămine cu moartea”, și după aceea trupul mai era mișcat de convulsiuni.
„Bădiță Gheorghe dragă și preaiubite verișoare Anetă și Elenuță – scria el părintelui Creangă în stil
înlăcrimat – mă aflu acum puțin mai binișor, dar tot îmi tremură carnea pe mine și sunt trist și descurajat din această pricină.” Din trebuința de a se agăța de ceva în viață devenise mai afectuos […]. Se pare că din 1887, de când își luase rămas-bun de la locurile copilăriei și plânsese […], Creangă nu mai mersese pe la Târgu-Neamț.
Nici peste vară nu se mai duse la Slănic, zicând că nu poate și necerând la vreme nici bilet de băi gratuit, fără de care nu-nțelegea să se urnească, deși abecedarul lui stă să iasă în cea de a douăzeci și una ediție, fiind el totodată institutor cu patru gradații, debitant* de tutun și proprietar asociat de tipografie. În iarna lui 1888, însă, Creangă se porni iar la București împreună cu tipograful I. S. Ionescu, asociatul său. De bună seamă, plecase să se întâlnească cu Constantin și să mai vadă un doctor pentru boala sa.
G. Călinescu, Ion Creangă. Viața și opera
. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă oamenii trebuie sau nu să exprime recunoștință față de școlile în care au fost formați, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Ion Creangă. Viața și opera de G. Călinescu, cât și la experiența personală sau culturală.
Hai și pe grupul nostru de facebook:
https://www.facebook.com/groups/944391886695909
Recunoștința reprezintă un atribut uman prin care sunt scoase în evidență sentimente de multumire și apreciere pentru ceva sau cineva. Consider că este necesar ca un tânăr să fie recunoscător școlii care l-a format, întrucât aceasta i-a pus bazele întelegerii vieții și totodată l-a sprijinit în descoperirea scopului profesional.
În primul rând, școala nu este doar o instituție, ea reprezintă un stil de viață, un prim contact al tânărului cu arta, un prim contact cu viața. Observăm că în fragmentul suport, Creangă este recunoscător școlii care l-a format. Acesta face un gest extraordinar de mărinimie și donează ultimul exemplar din Povățuitorul pe care îl mai avea și îl donează școlii.
În al doilea rând, în școală există profesori dedicați, care își dăruiesc cunoștințele elevilor. Aceștia trăiesc și respiră prin tinerii pe care îi formează. Un exemplu concret este reprezentat de Aron Pumnul și Mihai Eminescu. Profesorul îi oferă tânărului viitor poet acces în biblioteca sa și totodată îi pune bazele literare. În momentul în care profesorul decedează, tânărul Mihai îi scrie o poezie, prin care acesta și debutează pe tărâmul literar, unde se va dovedi că este un geniu.
În concluzie, recunoștința este o calitate care scoate în evidență gradul de umanitate, fiecare ființă are motive pentru a fi recunoscător școlii, deoarece acolo începe cu adevărat explorarea vieții.