E vîntul care-mi bate-n geam
Ori mîinile iubitei mele,
Care-a zburat pe-un șir de stele
Să mă sărute cînd plîngeam ?
Sunt sunetele harpei mele,
Sunt sufletele unor morți
Ce bat în geamuri și la porți ?
Oh ! ploaia, ploaia-mi bate-n geam.-
Subt șirurile lungi de ploaie
Gîndirea mea se înconvoaie,
Suspinul meu e lung și stins,
Și imnul meu se-naltă mort
Din coarda ruptă ce-am întins.
În poezia Versuri redactată de Tudor Arghezi se identifică raportul dintre trecea timpului și ființa umană. Eul liric este confesiv și totodată adoptă o atitudine interogativă. Privind per ansamblu poezia, eul liric încearcă să se consoleze, deoarece timpul i-a generat pierderea ființei iubite. Natura corespunde cu trările sale, iar poezia pe care o inalță spre cer nu mai are ecou. La nivel de mijloc artistic, se observă o suită de figuri de stil cu rol de a contura sentimentele eului poetic. Ploaia devine un motiv central care conturează tristețea eului liric, iar epitetul coardă rupta sublinează imposibilitatea redobândirii fericirii.