Una dintre cele mai insuportabile plictiseli ale călătoriei este inevitabila conversație a tovarășului de drum, care îți vorbește despre locuri mult mai frumoase decât acestea pe care le străbați acum sau despre locurile acestea văzute în condiții mult mai bune (cu mașina, într-o companie interesantă, în timpul festivităților, în luna mai, pe noapte cu lună etc). În păcatul acesta, de altfel, cad cei mai mulți dintre noi; chiar și cei mai sobri, chiar și cei mai generoși. Foarte puțini rezistă ispitei, foarte puțini au tăria să fie prezenți în peisajul pe care-l străbat. În Delta Dunării, cineva îți vorbește despre Riviera, întocmai după cum tovarășul „umblat” de lângă d-ta îți temperează entuziasmul și emoția unei nopți pe Mediterană, spunându-ți că nicăieri marea nu e mai frumoasă ca în Golful Mexicului. De bună seamă că același tovarăș, dacă v-ați afla amândoi în Golful Mexicului, ți-ar vorbi despre Egee sau Marea Nordului.
Căci niciun peisaj nu e destul de strivitor pentru asemenea oameni. Când stai acasă și citești
impresiile altora despre tărâmuri depărtate, ai credința că oamenii aceia au călătorit ca într-un fel de hipnoză, fascinați de decor, de tainele locului. De cele mai multe ori, nu se întâmplă așa. Marea Roșie, care ți se pare o mare de basm, nu împiedică pe foarte mulți să-ți vorbească, atunci când o străbați, de frumusețile altor mări orientale. În colonii, mai ales, conversația din tren se poartă aproape întotdeauna asupra altor țări decât cea în care te afli. Cât este India de tulburătoare, vei auzi vorbindu-se în tren de Papua sau New York, chiar dacă te afli în cele mai prodigioase* peisaje din câte are Asia. La Calcutta, conversația plină de nostalgii se poartă
asupra Singaporelui, iar la Singapore începi să auzi vorbindu-se sfâșietor despre Paris și Londra. Nicăieri nu e destul de frumos, destul de extraordinar; spiritul omului dorește mereu altceva, își amintește necontenit de alte locuri, regretându-le.
Poate că lucrurile nu sunt nici atât de simple, nici atât de frivole* pe cât par la prima vedere. Poate că e mai mult decât nevoia de lăudăroșenie în conversația tovarășului de drum. Omul suportă anevoie o mare frumusețe, întocmai după cum suportă anevoie orice lucru „mare” (orice lucru absolut: credința, dragostea, eroismul, morala). În fața unui peisaj tulburător, subconștientul îl ajută să fugă, să nu fie prezent, îndemnându-l să se gândească la altceva – numai să nu fie silit să epuizeze frumusețea clipei de față, care l-ar strivi. Amintirea altor frumuseți este și ea un mijloc de conservare. Căci dacă omul ar trăi cu intensitate toate împrejurările vieții lui, dacă ar rămâne, adică, totdeauna prezent în clipă – s-ar consuma ca o
incandescență…
Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă o călătorie reprezintă sau nu o experiență de cunoaștere, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din textul Jurnal de vacanță de Mircea Eliade, cât și la experiența personală sau culturală.
Încă din cele mai vechi timpuri omul a simțit nevoia descoperirii unor locuri noi. Prin calatorie, fiinta umană își imbogățește orizontul de cunoaștere, deoarece aceasta presupune contactul cu noul.
În primul rând, ființa umană se simte compleșită în momentul în care se lasă ghidată de anumite trăiri simțite în timpul unei călătorii. Un exemplu concret este reprezentat de fragmentul suport în care autorul despre experiențe de călătorit. Mircea Eliade despre că omul se simte mic în raport cu imensitatea unui peisaj, iar subconștientul caută supape de evadare pentru ca ființa umană să poata îndura frumusețea peisajelor.
În al doilea rând, cunoașterea nu este doar de factură exterioară. O călătorie îl pune om față în față cu sinele și va afla informații noi despre propria ființă. Un exemplu concret este reprezentat de basmul Povestea lui Harap-Alb, unde mezinul se maturizează în urma unei călătorii, cunoscându-se pe sine.
În concluzie, o călătorie reprezintă experiența cunoașterii.