Text în care să argumentezi dacă pasiunea pentru munca depusă este sau nu o condiție a succesului,

Aveam abia șapte ani când tatăl meu, după mari străduințe, intra în stăpânirea completă a moșiei străbune de la Văcărești, pe care, până atunci, o împărțise cu frații și surorile sale. Din vechea reședință de la Văcărești nu mai exista nimic, în afară de un mic pavilion în care locuiseră administratorii. Rugii* și porumbul înconjurau ruinele conacului boieresc unde își petrecuseră viața străbunii noștri. Deasupra tuturor plutea legenda – o taină a măririi și a morții –, tristă și dulce faimă ce nu va părăsi niciodată aceste venerate locuri. […]
Am sosit la Văcărești într-o seară de primăvară. […] Sora mea bătea din palme; eu însă, gravă, priveam
fericită în jur, copleșită de emoție și de oboseală – biet copil-poet ce suferea de pe urma hurducăielilor, dar care simțea o speranță fără nume și o durere fără pricină, asemenea acelor lacuri ce apar câteodată primăvara pe neașteptate în urma furtunilor de la noi. […]
Pentru a-i reda grădinii înfățișarea de altădată, căci acum acolo își disputau locul cu îndârjire ovăzul și
porumbul, crescând la întâmplare printre grămezi de cărămizi – vestigii ale vechiului conac –, s-a hotărât să se aducă un om priceput, folosit la parcurile regale, care să traseze și în grădina noastră câteva alei și să indice amplasarea boschetelor și arborilor pe care tatăl meu dorea să-i planteze. Ambiția noastră nu țintea decât ca decoratorul grădinilor princiare să ne ajute atât cât îi ceream.
Abia împlinisem șapte ani, dar ghiceam deja în acel om, în acel grădinar necunoscut, fără voia lui, un destin, mai bine zis un mesager. Deci, într-o dimineață, omul sosește și, declarând că este grăbit, începe de îndată să traseze cu nisip pe iarbă linii drepte; apar apoi sforicele întinse pe borne făcute din pietre. […]
Grădina deveni un parc în miniatură, cu savante și complicate meandre, iar omul ce povestea frumos se legase atât de tare de lucrul lui, încât voia să-l ducă până la capăt. El rămase la Văcărești mai bine de o jumătate de an, timp în care anumite perioade ne părăsea pentru a merge să se ocupe de terenurile Curții, dar revenea statornic până în ziua când, asemenea Demiurgului, găsi că opera sa era bună și o dărui naturii ce trebuia să o facă să înflorească și să crească, devenind romanticul peisaj de pe coline, în care a visat și a clocotit tinerețea mea.
Parcă o văd, vremea aceea, ca un curcubeu, un curcubeu mereu tremurător: roșul însemnând acea febră care dintotdeauna mi-a învâlvorat dorința de a ști și a simți; albastrul – acele melancolii selenare care, de pe la doisprezece ani, mă atrăgeau pe aleile întunecoase de sub copaci; trandafiriul era forța vioiciunii, râsul meu ce se pierdea spre marginile pădurii care, de pe prispa casei, se vedea unindu-și frunzișul; în depărtare – profilul violet al Carpaților care, uneori, în după-amiezile de vară, se împurpura ori se albăstrea ciudat. Sub lumina de argint, acești Carpați păreau atât de clari și diafani, încât mă miram că nu-i aud slobozind, pe aripi de vânt, spre câmpie, un clinchet de cristal abia lovit.
Și în curcubeul acela, marginea de culoarea șofranului* voia a defini graba mea de a stăpâni pentru totdeauna comorile închise în cărți, de a pătrunde înțelesul medaliilor cu tulburătoare efigii* în care dormeau secole învăluite în patina lor…
Elena Văcărescu, Ani de copilărie, în vol. Memorii

 

 

Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă pasiunea pentru munca
depusă este sau nu o condiție a succesului, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din textul Ani de copilărie de Elena Văcărescu, cât și la experiența personală sau culturală.

 

Pasiunea reprezintă un sentiment puternic pe care omul îl simte pentru cineva sau ceva. De-a lungul istoriei, pasiunea a fost cea care l-a înnobilat pe om și i-a oferit posibilitatea evoluției. Consider că fără muncă niciun țel nu poate fi atins, deorece lucrurile care dăinuie au fost create cu mult efort.

În primul rând, pasiunea este cea care contribuie la generarea poftei de muncă. În momentul în care un om vede cum efortul său începe să prindă contur se va ambiționa și mai tare pentru a crea ceva monumental. În fragmentul suport, grădinarul este chemat doar pentru a trasa niște alei. El fiind atât de pasionat și de mândru de ceea ce realizase își dedică timpul finalizării grădinii.

În al doilea rând pasiunea este cea care face diferența. Un om talentat într-un domeniu care nu muncește cu pasiune, va fi devansat de cineva mai puțin talentat, dar pasionat și dornic de performanțe. Se pot vedea în societate diverse cazuri de artiști, care au talent dar nu își pun sufletul pe tavă. Reușita presupune împlicarea totală, suflet și trup.

În concluzie, pasiunea este cea care îl scoate pe om din banalitatea efemerității și îi conferă pentru câteva momente starea de eternitate. Prin pasiune și muncă multă nu există posibilitatea eșecului, desigur este nevoie și de multă perseverență/

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *