Unul din criticii de care m-am apropiat mai mult a fost E. Lovinescu.
Era un bărbat masiv, cu părul prematur încărunțit, cu un zâmbet sceptic pe buze și cu o imensă capacitate de comprehensiune a semenilor. Scepticismul nu l-a împiedicat niciodată să acorde tânărului care bătea la ușa sa tot sprijinul.
- E. Lovinescu dăduse viață unei reviste, Sburătorul, la care au colaborat, pe lângă scriitori care își făcuseră, pe parcursul anilor, un nume – și o serie de aspiranți la gloria literară – poeți, prozatori, eseiști. Revista a dat naștere și cenaclului cu același […]
N-am să uit niciodată ședințele acelea ale Sburătorului.
Pe scaune, pe câteva fotolii luau loc scriitori mai vârstnici, mai cunoscuți. Pe divan se așezau scriitoarele. Cum asistența era mai totdeauna numeroasă – și femeia de serviciu a criticului – Stana – nu izbutea să ofere atâtea scaune vizitatorilor – cei tineri se resemnau să stea în picioare.
Lovinescu se așeza în spatele biroului. Când invita pe cineva să citească, îi oferea locul și el trecea alăturea, pe alt scaun. Acolo, la Sburătorul, l-am întâlnit pe Ion Minulescu.
Fire deschisă, entuziastă, explozivă – se exprima direct, fără izmeneli, fără flori de stil. Limbajul său era în totală contradicție cu literatura pe care o făcea: o literatură cu iz exotic, cu imagini îndrăznețe – aducând în scrisul nostru saturat de idilism rural – imagini citadine.
Minulescu avea în poezie un vocabular plin de „corali”, de „parfumuri”, de „Traviate”, purta fulare de mătase, cravate în culori vii, haine de o rară eleganță și, în discuțiile literare de la „Capșa”, ne vorbea de poeți străini de care până atunci nu auzisem.
El a fost acela care a dat revistei lui Lovinescu numele de Sburătorul. (Titlul avea, firește, un sens simbolic.)
La același cenaclu l-am întâlnit pe Liviu Rebreanu, pe care avusesem prilejul și bucuria să-l cunosc cu câțiva ani în urmă în redacția Gazetei ilustrate.
Înalt, masiv, surâzător, autorul lui Ion era foarte zgârcit la vorbă.
Se încingea câte-o discuție cu privire la o poezie citită sau la o nuvelă sau la un fragment de roman sau la o piesă de teatru. Rebreanu asculta calm pe cei care se agitau și trebuia să fie stăruitor rugat ca să-și dea și el părerea: de-abia atunci se pronunța – și se cuvine să însemn aici cu toată admirația – că opiniile sale erau întemeiate. Știa să surprindă ceea ce era esențial în lectura făcută. […]
- Lovinescu primea, în afară de duminică – zi de zi pe indiferent cine i se adresa în „chestiuni literare” – cum se exprima el.
Și veneau la dânsul tineri și tinere care făceau primii pași în literatură. Criticul le citea manuscrisele și le dădea o serie de îndrumări folositoare. […] Pe cel care-i trecea pragul nu-l întreba ce hram poartă – nu-l întreba nimic. Era mulțumit – ce zic? – fericit, dacă întâlnea în noul-venit un talent.
Toată viața și-a consacrat-o literaturii.
- Peltz, La „Sburătorul” lui E. Lovinescu
A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.
- Indică sensul din text al secvenței dăduse viață.
- Menționează titlurile a două reviste literare, utilizând informațiile din textul dat.
- Precizează atitudinea lui I. Peltz față de Liviu Rebreanu, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul
- Explică motivul pentru care tinerii scriitori băteau la ușa lui Lovinescu.
- Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, o caracteristică a literaturii lui Ion Minulescu, aşa cum reiese din textul dat.
- Sensul din text al secvenței este fondase.
- Cele două titluri de reviste literare sunt: Sburătorul și Gazeta ilustrată.
- I. Peltz are o atitudine de admirație față de Liviu Rebreanu, și se cuvine să însemn aici cu toată admirația
- Tinerii scriitori băteau la ușa lui Eugen Lovinescu deoarece aveau nevoie de îndrumurare literară.
- Literatura lui Eugen Lovinescu este impregnată de un colorit citadin, expunând imagini exotice.