Enigma Otiliei- Finalul

Pe Pascalopol, Felix îl întâlni, o dată, în tren, în drum spre Constanţa. Era bătrân de tot, uscat la
faţă, dar tot elegant, şi aproape nu mai semăna cu cel de altădată. Fălcile îi tremurau când vorbea. Fu
Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.
—Mă mai cunoşti? Eu sunt Pascalopol!
După câteva vorbe banale, moşierul scoase din buzunar o fotografie care înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreținută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră. Fotografia era făcută la
Buenos Aires.
—Nu ştii cine e? întrebă Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia!
Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: „noi nu trăim decât cinci- şase ani!“ — Şi… şi de ce v-aţi despărţit?
—O! pentru nimic. Eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte, era o chestiune de umanitate s-o
las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi. S-a căsătorit bine şi-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a
iubit foarte mult şi mi-a spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu
dumneata. Mi-a spus aceasta… dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o
enigmă.
Felix se închise în biroul lui şi scoase vechea fotografie pe care i-o dăduse Otilia. Ce deosebire!
Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi. Dinadins, într-o
duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbaseră cu totul caracterul străzii. Casa lui moş
Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai
părea să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă, de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice
prăfuite, iar marea uşă gotică avea geamurile plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu
valiza în mână şi trăsese de schelălăitorul clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache
apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche:
„Aici nu stă nimeni!
Enigma Otiliei este o scriere apărută în perioada interbelică care revitalizează romanul de tip doric. George Călinescu nu pledează pentru romanul de tip psihologic și rămâne tributar balzacianismului. Enigma Otiliei este un roman, care are în centru povestea tânărului Felix Sima care rămas orfan se mută la București. El are dorința de păși pe același drum ca tătăl său și alege studiul medicinii. Ajuns în lumea Bucureștiul pătrunde într-un teritoriu mininat, unde predomină mediocritatea și apetența pentru dobândirea statului social. George Călinescu proiectează prin intermediul Otiliei idealul de feminitate din perioada inceputului de secol xx. Finalul cărții îl găsește pe Felix ajuns la maturitate. În același timp se desăvârșește profesional. Otilia îi dă semne clare că îl iubește, dar alege îndepărtarea de el. În finalul romananului, Felix se întâlnește în drum spre Constanța cu Pascalopol, care îi aduce vestea că Otilia este căsătorită cu un conte. Felix are prilejul de a vedea o poză cu noua Otilia, care avea o înfățișare diferită. Cuprins de nostalgie, într-o zi de duminică alege să pătrundă pe strada unde în anul 1909 se afla pentru prima oară cu o valiză mare în mână. Felix retrăiește mental episodul venirii sale la București și aude cuvintele lui Moș Costache. Într-adevăr, acolo nu mai locuia nimeni. Finalul este ciclic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *