Bucureşti 31 Oct. [1]879

Draga şi dulcea mea amică,

 

De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea, ci şi liniştea şi sănătatea mea. Dureri reumatice am început a simţi în picioare, însoţite ca totdeauna de dese bătăi de inimă. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă.

Veronică, dragă Veronică, când nu  mai iubi, să ştii că mor. Îţi scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat. Adaogă pe lângă asta, că abia în ziua de Sf. Dumitru am găsit casă, c-am trebuit să-mi mut lucrurile din două locuri, că pe lângă aceasta s-a mutat şi redacţia şi tipografia, apoi că am zilnic de lucru pe lângă tribulaţiunile* mele personale şi vei înţelege de ce am preferat a nu-ţi scrie, decât a-ţi scrie în fugă.

Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică gândire, care e izvorul fericirii şi al lacrimelor mele, această unică simţire care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijirilor mele.

Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care basseţa*, invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea?

Şi când gândesc că-n viaţa mea compusă din suferinţe fizice şi rele morale ca o excepţie tu mi-ai dat zile aurite, pot crede în dăinuirea acestei excepţii?

Dulce şi dragă Veronică, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine să nu fi aruncat o umbră în viaţa ta senină, în sufletul tău plin de veselie precât e plin de un gingaş şi nesfârşit amor. Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele […].

De acuma-ţi voi scrie mai des, deşi sărmanele foi sunt departe de-a plăti o singură îmbrăţişare a ta – dulcea mea copilă. Am sărutat cel puţin această foaie care va intra în mâinile tale cele mici, de la cari-și aşteaptă toată fericirea

 

 

 

 

*tribulațiune – mâhnire adâncă, zbucium

*basseță – în text: josnicie

al tău Eminescu

Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle

 

A.  Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.

1. Indică sensul din text al secvenței mi se umplu ochii de lacrimi. 6 puncte
2. Menționează data la care Eminescu s-a mutat în noua locuință, utilizând informaţiile din textul 6 puncte
3. Precizează două stări contradictorii pe care Eminescu le-a trăit în decursul a două săptămâni, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul 6 puncte
4. Explică motivul pentru care Eminescu consideră că iubirea pe care o trăiește alături de Veronica este o anomalie. 6 puncte
5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, temerea lui Eminescu, așa cum reiese din penultimul paragraf al textului.

 

Rezolvare

 

1. Sensul din text al secvenței marchează emoția  lui Eminescu generată de iubirea pentru Veronica.
2. Eminescu se mută în noua locuință în 29 octombrie.
3. Eminescu trăiește în decursul unei săptâmâni iubirea și singurătatea. De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă.
4.  Autorul consideră că iubirea pe care o trăiește alături de Veronica este generatoare de iubire și fericire într-o lume în care fericirea este inexistentă.
5. Eminescu se teme să nu arunce o umbră de tristețe în viața Veronicăi. El își cere iertare de la Veronica în cazul în care iubirea  pentru ea îi generează ei tristețe în sufletul ei pur.

 

 

B.

1. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă legătura afectivă cu o persoană aflată la distanță poate fi menținută sau nu prin intermediul unor instrumente de comunicare, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, cât și la experiența personală sau culturală. 20 de puncte

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

• formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente; 14 puncte

utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie și de punctuație), aşezarea în pagină, lizibilitatea.

 

 

Legătura afectivă reprezintă o conexiune între ființele umane. Consider că în momentul în care sentimentul este pur, el poate fi întreținut prin mijloacele de comunicare.

În primul rând, prin intermediul unei scrisori cele două persoane iau act de stările celuilalt. Eminescu corespondează cu Veronica și în acest mod îi transmite sentimentele sale și o pune la curent cu noutățile existenței sale. Autorul isi exprimă în scris cele mai adânci stări, se confesează, își mărturisește iubirea, iar în acest sens flacăra iubirii este alimentată.

În al doilea rând, prezentul aduce noi modalități prin care cuplurile aflate la distanță pot comunica. De la scrisoarea care dura câteva săptămâni sa fie receptată s-a trecut la comunicarea instant audio-video. În acest mod, cuplurile pot fi în permanentă legatură și altfel sentimentele nu se diminuează.

În concluzie prin argumentele enunțate se demonstrează că sentimentul afectiv poate fi întreținut prin căile de comunicare actuale.

 

S2.

 

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL I

Scena se petrece în anul 1896. Decorul: salonul unor oameni cu stare din vremea aceea. Un pian, un palmier în hârdău*. În dreptul ferestrelor cu draperii de catifea cu ciucuri, fotolii, canapea; pe masă, fructieră cu cărți de vizită. […] Pe pereți, două portrete de familie, în ramă de bronz şi pluş. O oglindă cu ramă grea și înflorată. Pe pian, o clepsidră. […] Stânga, ușă, în dreapta, două uşi.

SCENA 1 RUXANDRA, SULTANA

RUXANDRA (cu spatele la sală, cântă la pian. E îmbrăcată си о bluzӑ сu dantele, сu mânecă lungă şi o fustă creață la spate, peste un mic turnel, cordon lat. Părul strâns în coc și lăsat pe frunte. Reia mereu același exercițiu. Întoarce clepsidra și exersează iar).

SULTANA (în fotoliu, croșetează. La brâu are un mănunchi mare de chei): Opt şi cu patru doisprezece. RUXANDRA (se întrerupe): Poftim?

SULTANA: Am spus: opt şi cu patru, doisprezece. RUXANDRA (dă din cap și exersează iar)

(Pe stradă răsună un trap de cal și zgomot de trăsură.)

Lucia Demetrius, Trei generaţii

 

Notațiile autorului reprezintă o particularitate a genului dramatic. Finalitatea lor este de a oferi o suită de informații utile regizorului, actorilor, cititorilor. În fragmentul extras din opera dramatică Trei generații de Lucia Demetrius se identifică diverse meniri ale indicațiilor scenice. Un prim aspect relevant denotat de indicațiile dramaturgului sunt informațiile despre decorul scenei numărulul 1 Decorul: salonul unor oameni cu stare din vremea aceea. Pe de altă parte indicațiile scenice furnizează detalii de natură vestimentară, RUXANDRA (cu spatele la sală, cântă la pian. E îmbrăcată си о bluzӑ сu dantele.

S iii.

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui G. Călinescu.

 

George Călinescu este un promotor al spiritului clasic literar. Terenul câștigat de Camil Petrescu este supus amenințării de criticul literar, care aderă la redactarea unui roman ce respectă paradigmele literaturii preproustiene.

Desigur că George Călinescu este tributar tiparelor moderne, însă preferă o abordare obiectivă în care opera literară să expună oglindirea obiectivă a vieții. Călinescu consideră că psihologismul nu este adecvat poporului român, iar literatura este o felie de realitate.

Opera Enigma Otiliei vede lumina zilei în anul 1938. Înițial titlul romanului este Părinții Otiliei, însă din considerente editoriale Călinescu pledează pentru acest titlu.

 

Enigma Otiliei- Particularități de construcție

 

 

 

 

Romanul este unul de o vastă complexitate. Autorul utilizează preponderent stilul balzacian care prespune tehnica detaliului semnficativ. Povestea cărții surprinde realitatea burgheză de la începutul secolului xx. În centru se află tânărul Felix care rămas orfan ajunge în capitală cu scopul de a studia medicina. Naratorul obiectiv dedică venirii lui Felix câteva pagini în care totul este descris cu minuțiozitate. Călătoria prin viața a lui Felix se suprapune cu a Otiliei care se afla în casa lui Costache Giugiuveanu unde avea și Felix să își petreacă adolescența. Felix vede în Otilia o imagine care îl tulbură, care îi macină ființa.  În momentul în care Felix pătrunde în salonul unde se aflau personajele centrale ale romanului, naratorul descrie totul prin ochii protagonistului.

Din punct de vedere compozițional romanul este alcătuit din 20 de capitole care se desfășoară cronologic. De asemenea Călinescu utilizează principiul simetriei, o trăsătură specifică clasicismului, prin care este prezentată intrarea și ieșirea din lumea ficțională. Felix se află în centrul începutului și finalului care contemplă strada pe care a pătruns stingher în urmă cu 10 ani.

Un alt element important pe care Călinescu îl utiliează este colajul, el suprapune o serie de planuri narative. Romanul se cuantifică în jurul a trei planuri suprapuse:

-Destinul clanului Tulea care urmărește obținerea averii lui moș Costache Giurgiuveanu

-planul iubirii, urmărește povestea de iubire dintre Felix și Otilia care sunt surprinși într-un moment al devenirii. De asemenea, Pascalopol trăiește și el fiorul iubirii alături de Otilia, chiar dacă el trecuse de o anumită vârstă.

-planul monografic burghez

George Călinescu construiește personajele într-o manieră inedită. Otilia depășește cu mult celelalte personaje feminine interbelice. Otilia este eternul feminin, surprinsă în episoade de maturare cognitivă. Ea trăiește o poveste de dragoste cu Felix în care vede o personalitate destinată pentru fapte mărețe. În momentul în care cariera lui Felix este pusă în pericol ea se retrage fară tăgada lăsând în sufletul protagonistului un gol imens. Călinescu folosește tehnica poliedrică prin care Otilia este percepută în mod diferit de fiecare personaj.

Cei doi înțeleg tendințele lumii burgheze în care iubirea adevărată nu putea supraviețui. Felix traversează o perioadă importantă în care reușește printr-o căsătorie să pătrundă în lumea mea bună academică.

Pe cealaltă parte a romanului clanul Tulea tânjește după averea lui Costache. Aglae este sora bătrânului care se teme de Otilia care ar putea fi un pericol în obținerea averii. Costache întârzie cu adopția fetei, el este avarul desăvârșit. Averea sa va ajunge în final în mâinile lui Stănică Rațiu, cel care nu are niciun fel de grad de rudenie cu bătrânul. Otilia se redică deasupra părții financiare și ea rămâne tributară sentimentului afectiv.

Romanul Enigma Otiliei este o capodoperă a perioadei interbelice, care este extrem de fructoasă din punct de vedere cultural. George Călinescu are harul de a fora în abisul ființei și de a scoate la iveală cele mai adânci pulsiuni.

Romanul d-lui Calinescu este unul dintre cele mai bune romane din ultima vreme. De o constructie sigura, cu o intuitie sociala si psihologicade solid realism, de un adevar sufletesc adânc si de nuante sufletesti revelatoare, << Enigma Otiliei >>, se claseaza printre operele de întâia mâna a epicii noastre.”