Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.
Poezia debutează prin monologul liric adresat în care eul liric o invită pe iubită să priveasca cadrul exterior hibernal. Poetul se află într-un cadru ocrotitor, dar ninsoarea are efecte asupra ființei sale. La nivel de corespondență zăpada are finalitatea de a contura starea melancolică a poetului. Eul liric se refugiază în poveștile expuse de persoana iubită.
La nivel stilistic, opera este construită prin imaginea ninsorii. De asemenea ninsoarea are efecte la nivel cromatic, albul sugerând apocalipsa. În casa în care eul liric se află arde focul, simbol al purificării.