. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă starea interioară influenţează sau nu modul în care este percepută lumea, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Memorii de război de George Topȋrceanu, cât și la experiența personală sau culturală.
Târziu de tot, ameţit de mirosul fânului cosit peste care îmi aşternusem o foaie de cort, înţepat de
gânduri şi de regrete, nu-mi găseam astâmpăr.
Noaptea era limpede.
Când deschideam ochii, mi se arăta departe, în vale, Dunărea luminată de lună, sclipitoare şi strâmbă
ca un iatagan. În aceeaşi pulbere albăstrie, vedeam şi zăvoaiele din susul Olteniţei, şi ostrovul negru din faţa noastră, cu pădurea lui deasă de arini. Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se ridica
concertul în pizzicato* al atâtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă. Un murmur discret şi cristalin tremura sub fiecare floare.
Şi-mi aduceam aminte de observaţia curioasă a nu ştiu cărui aeronaut: în noaptea liniştită, din nacela*
balonului care aluneca fără zgomot prin văzduh, nicio larmă de pe pământ nu se mai aude, de la câteva sute de metri în sus – numai lătratul câinilor şi cântecul pătrunzător al greierilor…
E ceva straniu în potrivirea asta.
Cu mii şi mii de ani în urmă, în misterioasa eră primară, umilul cântec al greierului a fost singurul glas
cu care nefericita noastră planetă saluta, pentru întâia oară, splendoarea mută a firmamentului. Murmur de uimire, plângere sfioasă din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre, sau rugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimţirile viitorului fatal – cine ar putea să spună? Cântecul greierului se ridica şi atunci în zadar spre stele din sânul pământului, pe când planeta noastră, ca un ghem de suferinţe, se rostogolea izolată în nemărginire…
Visam cu ochii deschişi.
Cineva mă strigă pe nume, de la câţiva paşi. Mă ridic şi văd nişte umbre în marginea mărăcinişului
dinspre apă. E sublocotenentul X, care mă invită să prindem peşte cu prostogolul*, pe Dunăre. A luat cu el un sergent şi doi soldaţi de prin părţile bălţii.
Coborâm în linişte pe poteca dintre mărăcini şi ne oprim jos, la mal, în faţa morilor, care stau negre şi
neclintite pe luciul de argint mişcător. […]
Toţi tăcem, cuprinşi de gânduri. Sergentul – un negustor de cherestea, cu capela dată pe ceafă şi cu
nasul mare în bătaia lunii – îşi caută un loc potrivit. Îl văd apoi cum îşi răsuceşte sfoara pe după mână, apucă în dinţi prostogolul de o parte şi, cu o mişcare bruscă, îl aruncă. O clipă, plasa rotundă se desface ca o fustă deasupra apei, apoi dispare… Dar când trage prostogolul la mal, cherestegiul fluieră a pagubă: n-a prins nimic.
Încă din cele mai vechi timpuri omul și-a pus întrebări despre propria natură. Cu timpul, ființa umană a descoperit ca percepția realității este un construct mental. Consider că starea de spirit are o influență mare asupra modului în care este percepută lumea, deoarece în funcție de anumite sentimente omul filtreaza realitatea.
Un prim argument menit să sustină ipoteza este reprezentat de raportarea la fragmentul suport. Ființa umană este direct influențată de mediul în care se află. Autorul se află într-un cadru nocturn feeric. Starea sa interioară este generată de peisaj, iar în liniștea deplină a nopții cântecul greierului spintecă tăcerea. Autorul percepe realitatea în funcție de sentimentele generate de peisaj și cântecul de greieri.
Un al doilea argument este reprezentat de propria experiență. În momentul în care omul este supărat are impresia că tot universul complotează împotriva lui. Interiorul este un filtru pentru a percepe lumea. Aproape că nu există realitate, ci doar o interpretare a ei.
În concluzie, interiorul influențează modul de percepție a lumii.