Omagiu Nichita Stănescu- 39 de ani de la moartea unui geniu- Cele mai frumoase poezii!

Omagiu Nichita Stănescu

 

 

Astăzi se împlinesc 39de ani de la moartea marelui poet. Pentru mine Nichita Stănescu nu a reprezentat doar un poet, el a fost cel care mi-a deschis poarta spre lumea filologiei. În clasa a xi-a eram o fire debusolată și fară direcție în viață. Îmi amintesc cu nostalgie momentul în care din lipsă de activitate, am răsfoit câteva cărți de literatură din anii 80 găsite într-un dulap. Curiozitatea m-a împins să lecturez câteva poezii din lista de opere suplimentare. Atunci am dat de poezia Către Galateea. Nu puteam să realizez ceea ce citesc. Ideea pe care o transmitea poetul parcă mă depășea și totuși mă completa. Înțelegeam perfect ideea transpusă, sufletul său expus în vers devenea una cu mine. Deodată dintr-un copil din mediul rural fară viitor, m-am întâlnit cu poezia și a început itinerariul în ontologic. Am fost pus de Nichita față în față cu mine însumi.

Instant cu banii de mâncare am năvălit în librărie și am cumpărat Necuvintele. Așa multă acuratețe, atâta suflet investit, sacrificiu. Vara mi-am petrecut-o citind tot ce-am găsit de la marele poet, iar în semn omagial am memorat câte o poezie. Din păcate nu am dus proiectul la final, în prezent știu în jur de 30 de poezii din cap. Fiecare interviu de pe internet l-am ascultat. Antimetafizica mi-a devenit carte de căpătâi. Din păcate Nichita este prezentat în școli ca un poet dificil, fară logică. Accentul fiind pus pe existența sa boemă. Elevul pierde întâlnirea cu Nichita. Aș putea scrie multe despre Nichita, poetul pe care îl citeam plângând în parc, poetul care mi-a devenit tată. Dar orice cuvânt este inutil în fața geniului său. Am selectat câteva dintre poeziile care mi-au fost alături în momentele declinului metafizic. De asemenea de la  el am învățat că poetul este doar servul minunii care se numește poezie. În fiecare om există poeziei

 

Incapabil să pierd
inapt pentru fire,
alerg
în neştire.
Foarte greu mă primesc
să fiu cum sunt.
Locul ceresc
e sub pământ.
Iar pământescul
mănâncă de foame cerescul.

 

 

Nu există primul război mondial
al cailor.
Nu există o Hiroșimă
a cailor,
gândită de cai,
realizată de cai
întocmai și la timp
împotriva cailor,
ca să salveze caii
de cai.
Nu există, nu există.

Specia dracului,
caii ăștia!

 

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!

 

Nu, nu, nu

,

 

striga in dureri mama mea, nascandu-ma
nu, nu, nu,
striga ea nascandu-ma;
viata nu c pentru ucidere
viata nu e pentru ucidere!
Soldatul nadusit zise:

Ce sange, cat de mult sange
si ce miros si ce strigat
da femeia cand naste
si fara de nevointa glontului,
acestea zise soldatul nadusit,

azvarlind cu pistolul sau
dupa un fluture.
Nu, nu, nu,
urla mama mea in dureri, nascandu-ma,
viata nu e nascuta pentru a fi ucisa,
nu, nu, nu!
striga mama mea, nascandu-ma.
Fluturele zbura in zigzag
revolverul soldatului era cotrobait de furnici
pe mare si pe deasupra marii
soldatul dezbracat
rasarea odata cu luna.

 

 

Nu locuieşte nimeni pe acest glob
Nici privirea, nici albastrul
Gândul de-o silabă-i şchiop
Potcovit cu alabastru
De atâta trăită neviaţă
Sângele e la suprafaţă
Bărci de hârtie scrisă curg pe el
Vino şi tu dacă ţi-e sete,
De atâta dat în carusel,
De-atât izbit cu tâmplă de perete
A mai venit şi un inorog străveziu
Foarte speriat, foarte livid
Locuia într-un viitor arămiu
Cu vedere la vid
Vino şi tu, vino şi tu
Însă nimfa spuse nu.

 

 

Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
– Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.

 

Nu credeam să-nvăț
a muri vreodată,
nu credeam să mă zarzăre
să mă piază de mugure
înlăuntru de roată.
Nu credeam să mă stele,
nu credeam
să mănânc din vițele
ram cu umbră și geam
să mă eu
nu credeam
și să mie
redă-mă
nu credeam nici atâta.
Nu credeam, nu credeam.
Ce nu credeai?
m-a întrebat urâta, trista
lăsare de braț, peste nouri
ca gândirea unui împărat poet.
Nu credeam să-nvăț
a muri vreodată
dar nici să mă nasc
nu credeam a mă naște vreodată.

 

 

Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.

Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…

 

Poezia este ochiul care plange.
Ea este umarul care plange,
ochiul umarului care plange.
Ea este mana care plange,
ochiul mainii care plange.
Ea este tapa care plange,
ochiul calciiului care plange.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrima
ea este insusi plansul,
plansul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie sa fie frumos,
lacrima celui care trebuie sa fie fericit

 

 

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *