Luceafărul-Eseu- Clip video- Test online de verificare

Luceafărul

Mihai Eminescu atinge punctul de convergență al literaturii române. Într-o perioadă de precaritate culturală, poetul din Ipotești își dedică întreaga existența literaturii. Lirismul său este de soriginte romantică, într-un moment în care această tendință își pierde din putere.

Pledarea pentru romantism se observă fară tăgadă în următoarele versuri:

 

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha­-Sakya-Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul ș-altul,
Și tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
—­ Pentru om frânturi de limbă ­—
În zădar gândești, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica
Eu nu cred ­— o, dați-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

Nu mă-ncântați nici cu clasici,
Nici cu stil curat și antic ­—
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: — romantic

 

Eminescu, de pildă, a fost saturnul poeziei lirice filosofice. A istovit genul… impunându-şi marea lui personalitate, i-a supt seva până la sleirea definită… Şi-a impus pesimismul lui total ca o formulă a lirismului însuşi. Şi-a creat o limbă a lui, nouă, puternică, o armonie proprie, un ritm personal, a încetăţenit cuvinte, a creat chiar cuvinte, într-un cuvânt, a creat în formă şi în fond o nouă poezie lirică românească, rupând cu alexandrismul dulceag şi optimist… Desigur, un mare câştig pentru literatura noastră ; un geniu în umbra căruia au pierit însă câteva generaţii de poeţi lirici… Lirismul român nu s-a ridicat nici astăzi deplin de pe urma sleirii lui, deşi au trecut treizeci de ani de la moartea marelui poet…

            Ca spre o lumină orbitoare, toate talentele plăpânde s-au îndreptat spre dânsul. Năzuind după viaţă, au dat peste moarte. Saturnul i-a înghiţit curând.

Eugen Lovinescu

 

 

 

Romantismul reprezintă o abordare  artistică, care derivă din mișcarea Sturm und Drang apărută în Germania la mijloc de secol xviii. Această atitudine este preluată rapid de celelalte țări. Romantismul apare ca o reacție împotriva Clasicismului și Iluminismlui

https://eromana.ro/2020/10/romantismul-ce-este-si-cum-il-intelegem/

Poemul Luceafărul apărut în 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare. 

Așa cum considera Eugen Lovinescu poemul Luceafărul este cadoul pe care Eminescu îl face poporului român. După o îndelungată perioadă de prelucrare Luceafărul devine poemul emblematic al poporului român. Eminescu își construiește opera folosind toate acumulările sale intelectuale. Nucleul operei are ca sursă de inspirație un basm românesc Fata din grădina de aur cules de Richard Kunish. Eminescu vede în soarta zmeului destinul ființei superioare. Poetul nu consideră că o ființă superioară este capabilă de crimă și modifică finalul basmului. De asemenea poemul este redactat în spirit romantic fiind impregnat de filosofiile vremi. Un alt autor care l-a insipirat pe Eminescu este Arthur Schopenhauer.

În cartea Lumea ca voință și reprezentare Schopenhauer alcătuiește portretul omului de geniu pe care Eminescu îl preia și îl modelează în structura ontologică a lui Hyperion. Arthur nota: Geniul este, prin esenţa lui, un singuratic. Oamenii geniali sunt prea puţini la număr ca să-şi găsească cu uşurinţă un egal şi prea diferiţi de ceilalţi ca să le poată deveni tovarăşi. Căci, majoritatea oamenilor sunt călăuziţi de voinţă, în timp ce la genii predomină cunoaşterea.

De asemenea Eminescu valorifică imnul vedic, mitul zburătorului, anamnezei. Titlul este emblematic și cunoaște multiple deschideri exegetice. Luceafărul reprezintă popular cea mai luminoasă stea, iar prin acest filtru interpretativ se identifică unicitatatea protagonistului. De asemenea, din punct de vedere etimologic Luceafărul provine din latinescu lucifer care se traduce aproximativ prin purtătorul de lumină.

 

Romantismul este un curent literar, care pledează pentru impuritatea genurilor, iar Eminescu adoptă în opera Luceafărul acest principiu. Textul este o osmoză de genuri. Se identifică genul epic prin prezența personajelor, elementelor spațio temporale, genul liric prin prozodie și lirism de măști, iar genul dramatic prin conflict.

 

Din punct de vedere compozițional poezia este alcătuită din 98 de strofe. Tema este reprezentată de raportul dintre ființa de geniu și iubire. Opera debutează printr-o secvență de basm pentru a marca evenimentele fabuloase desfășurate. O fată de sorginte sacră se îndrăgostește de un luceafăr. Întâlnirea loc are loc în cadrul oniric. Se identifică o lipsă a identității. Cele două personaje sunt numite de narator fată de împărat respectiv luceafăr ceea ce denotă ruptura ontologică. Cei doi se află în lumi diferite, iar iubirea dintre cei doi nu este posibilă. Totuși, conform fetei de împărat ar exista o soluție, diminuarea condiției omului de geniu (coborâre în jos). Luceafărul ar putea deveni muritor prin intermediul unei călătorii în timp, care să-i permită să ajungă înante de nașterea universului. Prin intermediul acestui periplu, Luceafărul, poate cere dezlegarea de eternitate.

Un alt tablou pe care am decis să-l analizez este numărul 3. Luceafărul parcurge călătoria cosmogonică spre începutulu timpului, unde nu există ochi a cunoaște. Eminescu, pentru a construi călătoria luceafărului valorifică imnul creației din Riga Veda. Ajuns în momentul 0 al creației, protagonistul închină ruga spre tată. Demiurgul fiind androginul luceafărului îl recunoaște și îi pronunță numele. În momentul în care luceafărul își aude numele are loc reintregrarea în sine.

Tabloul 3 începutul

Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.
Tabloul 4 începutul:
In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.
  Călătoria luceafărului este una de readucere aminte. De asemenea fata de împărat își găsește esența ontică prin intermediul androginului Cătălin. În tabloul 4 numărul alternează planul cosmic și cel terestru. Într-un cadru eminescian unde luna veghează deasupra cuplurilor, Cătălin și Cătălina își manifestă iubirea terestră. Deasupra lor Hyperion veghează contemplând efemiritatea ființei. Pentru ființa de geniu Cătălina devine un simplu chip de lut călăuzită de noroc.

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *