Camil Petrescu este fără dar și poate un nume esențial pentru înțelegerea logică a evoluției literaturii. Pioneratul său este reprezentat de sincronizarea mecanismelor narative europene moderne cu cele românești.  Meritele sale sunt prea multe pentru a le putea trata într-un singur articol.

Cu scopul utilității pentru examenele maturitații, vom dezbate două elemente compoziționale întâlnite în opera camil petresciană: Memoria involuntară și Autenticitatea.

  Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ni-l prezintă pe Ștefan Gheorghidiu, un filosof, aflat în două lupte. El se războiește cu sinele măcinat de gelozie, apoi luptă pe front în Războiul Mondial. Opera este construită în stil modern prin introducerea unei personaj narator care pune capăt omniscienției și omniprezenței.

Un aspect foarte important pentru fluxul romanului este reprezentat de memoria involuntară. Incipitul romanului ni-l prezintă pe Ștefan pe Valea Prahovei în calitate de sublocotenent. El asistă la o fortificare. Romanul curge narativ prin descrierea frontului. Naratorul este mutat deasupra Dâmbovicioarei în munti, tot pentru acoperire si fortificati.  Ștefan trăiește pe front adevărate drame interioare generate de imposibilitatea de a ajunge în Câmpulung. Pentru mine însa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori seara, la popota, era destul un singur cuvânt ca sa trezeasca rascoliri si sa întarâte dureri amortite. E îngrozitoare uneori aceasta putere a unei singure propozitiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr­o data macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale unui lacat secret, una singura deschide spre interior. În asemenea împrejurari, noptile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare.

Aflat la popotă are loc o discuție despre achitarea unui bărbat care și-a ucis soția infidelă. În acest moment se declanșează memoria involuntară. Să vedem ce presupune acest concept. Prima oară este important să lămurim conceptele.

Știm din psihologie că memoria este un proces cognitiv,  care presupune stocarea de anumite informații, trăiri senzații. Ideea este cum ne amintim anumite evenimente? voluntar sau involuntar.  Memoria involuntară presupune fragmentarea fluxului narativ și integrarea unor amintiri generate de anumiți stimuli. La popotă Ștefan este influențat de știrea dezbătută despre infidelitate. Protagonistul este măcinat de prespunerea infidelității Elei, iar următorul capitol presupune inserarea amintirilor lui Ștefan, care sunt supuse analizei lucide:

DIAGONALELE UNUI TESTAMENT

Eram însurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma însala. Din cauza asta, nici nu puteam sa­mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându­i prieteniile, urmarind­o, facând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii si din informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna dintre matusile ei

Acest concept de memorie involuntară este dezbătut de Camil Petrescu în lucrarea despre Noua structură a lui Marcel Proust.

 

     Aici, tocmai aici, face Proust marea deosebire despre care vorbeam şi asupra căreia insistă atât de mult. Amintirile fac parte din fluxul duratei, dar nu amintirile voluntare, abstracte, ci numai cele involuntare.

                            Romanul meu va trebui să cuprindă lanţul amintirilor mele

involuntare… De aici se iveşte o altă dificultate. Lanţul amintirilor mele e spontan, nedirijat… El nu urmăreşte un schelet de fapte, o temă… aşa ca o construcţie arhitecturală. În sfârşit, memoria mea nu funcţionează, când funcţionează involuntar, după un plan care să coincidă cu regulile învăţate la estetică, ale perfectului roman clasic. Aceasta cunoştea o prezentare a personajelor, o îmbogăţire treptată a lor, un început de conflict, o gradaţie în acţiune şi pe urmă culminaţia şi un oi de peroraţie.

                            Nu e cu putinţă ca memoria noastră involuntară să funcţioneze după un asemenea plan, iar o carte cu astfel de schelet şi conţinut, ticluit după jaloane şi reţetă e artificială, falsă… Ce voi face atunci?…

                            În mod simplu, voi lăsa să se desfăşoare fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai când povestesc o întâmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un soi de paranteză şi povestesc toată întâmplarea intercalată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nici o importanţă. Dacă îmi lungeşte aliniatul? Nu-i nimic, nici dacă digresiunea durează o pagină, două, 30 ori 150. Asta se întâmplă de altfel chiar de câteva ori cu À la recherche du temps perdu.

 

Un alt concept inedit regăsit în romanul lui Camil Petrescu este autenticitatea. Ea se află în strânsă legătură cu cadrul confesiv. Camil Petrescu a trăit direct experiența războiul, iar Ștefan din partea a doua a cărții preia sentimentele și evenimentele trăite de Camil. Prima parte este ficțională, iar a doua este bazată pe realitate. Pentru prima oară în literatura noastră este expus războiul din perspectiva unui soldat care a simțit pe propria piele durerile frontului.