Noi doi, un cântec dulce braț la braț
Cu note diafane, seri pline de contrast
În afara vocii noastre interioare
Surzim, că ne-auzim atât de tare
Noi doi, noi, ultimii de pe pământ
Cu capul în nori, cu stele numărând
Ultimul revers a fost pe poză arsă
Și flăcările ei m-au trezit la viață
[Pre-refren]
Am știut că
[Refren]
Tu mi-ai fost aerul și tot tu mi-ai fost apa
Tu mi-ai fost setea, mi-ai fost arșița și plata
Mi-ai fost paharul plin cu destinul
Pe pleoape noaptea, pe buze vinul
Tu mi-ai fost aerul și tot tu mi-ai fost apa
Tu mi-ai fost setea, mi-ai fost arșița și plata
Mi-ai fost paharul plin cu destinul
Pe pleoape noaptea, pe buzе vinul
[Strofa 2]
Noi, ultimii de pe pământ
Închinăm iubirii lăcașul nostru sfânt
Icoane cе se-nalță și mai sus de soare
Pe toate am pictat buzele tale
Noi doi, noi, ecouri răsturnând tot zgomotul de fond
Ce mai răsună-n gând
Ești luna ce-și topește dorul peste mare
Și parcă valurile ei-s brațele tale
Am știut că
[Refren]
Tu mi-ai fost aerul și tot tu mi-ai fost apa
Tu mi-ai fost setea, mi-ai fost arșița și plata
Mi-ai fost paharul plin cu destinul
Pe pleoape noaptea, pe buze vinul
Tu mi-ai fost aerul și tot tu mi-ai fost apa
Tu mi-ai fost setea, mi-ai fost arșița și plata
Mi-ai fost paharul plin cu destinul
Pe pleoape noaptea, pe buze vinul
Versurile supuse analizei literare configurează o experiență unde iubirea este percepută drept esență vitală.
Repetiția versului „Tu mi-ai fost aerul și tot tu mi-ai fost apa” radiografiază două dintre elementele primordiale în cosmogoniile antice așa cum le prezintă Empedocle. Acestea sunt proiectate în plan afectiv, ceea ce transformă iubirea într-o condiție ontologică. Ea nu mai este doar sentiment, ci însăși posibilitatea de a exista. Această asociere se regăsește, într-o formă clasicizată, și la Eminescu („Odă (în metru antic)”), unde erosul se confundă cu „viața însăși, eternă sete”.
Totodată, lexemele „setea”, „arșița” și „plata” adaugă o semantică ambivalentă: setea e dorință nelimitată, arșița e intensitatea pasiunii care consumă, iar plata sugerează dimensiunea etică a iubirii – prețul pe care ființa îl plătește pentru iubire. .
Strofa a doua introduce metafora „Închinăm iubirii lăcașul nostru sfânt”. Iubirea un „sacrament” în logica profanului ridicat la nivel transcendent. „Icoanele ce se-nalță mai sus de soare” preiau simbolistica tradițional-creștină, dar o rescriu: buzele iubitului sunt pictate pe icoane, deci intimitatea corporală e transfigurată în eternitate. Această viziune amintește de sacrul erotic al lui Ioan Alexandru, unde erosul și religiosul coexistă într-o tensiune fertilă, sau chiar de viziunile mistice medievale (Meister Eckhart, Hadewijch), unde iubirea pentru celălalt era mijloc de acces spre divinitate.
Imaginea „Ultimul revers a fost pe poză arsă / Și flăcările ei m-au trezit la viață” arsura fotografiei – obiect al amintirii concrete – nu echivalează cu uitarea, ci cu un act cathartic. Flacăra, simbol dublu (distrugere și purificare), devine sursa unei renașteri interioare. Această ambivalență amintește de motivul „focului sacru” din literatura romantică, prezent la Novalis sau la Lamartine, unde arderea este modalitatea prin care efemerul se transformă în esență.
„Ești luna ce-și topește dorul peste mare” Sintagma leagă individualul (iubita) de cosmicul (luna și marea). Ontologic, aceasta semnifică faptul că ființa umană nu există izolat, ci participă la un destin cosmic. Dorul nu e doar o stare psihologică, ci o lege universală a ființei: tot ceea ce există tinde spre celălalt, spre un dincolo de sine. În acest sens, dorul devine o categorie ontologică universală, comparabilă cu ideile de eros platonician sau cu concepția heideggeriană a deschiderii ființei către lume.
Concluzie
Textul liric propune o viziune asupra iubirii ca experiență totală: vitală (aer, apă), pasională și ambivalentă (setea, arșița, plata), sacră (icoane, lăcaș sfânt) și cosmică (luna, marea). Prin această împletire de registre simbolice, discursul se apropie de marile tradiții ale poeziei europene, dar păstrează prospețimea unei confesiuni moderne. Iubirea devine, astfel, nu doar un sentiment individual, ci un principiu ontologic și transcendent, prin care ființa își caută sensul, se arde și renaște.
https://www.youtube.com/watch?v=Fe1JLHvo6IE&list=RDFe1JLHvo6IE&start_radio=1