Introducere:

  Privind sinoptic textul liric, acesta se prezintă nu doar ca o simplă confesiune unde iubirea reprezintă elementul ordonator al cosmosului.  Textul este o  veritabilă construcție poetică unde se împletesc mai multe configurații paradigmatice cu rol ontologic. În centru se află iubirea ca factor primordial și edificator unde întâlnirea cu celălalt reprezintă un dans, simbol al reconfigurării în sine.

Prin utilizarea contrastului unii…. alții se cristalizează o diferențiere comporamentală în raport cu atitudinile celorlalți. Într-un univers unde faima, atingerea idealurilor,  limitările sociale domină, eul poetic se diferențiază. Aceasta se angajează într-un demers metafizic, unde iubirea devine o promisiune față de sine.  Nu lupta pentru avere sau idealuri abstracte este ceea ce definește viața valoroasă, ci continuitatea prezenței, regăsirea în intimitate, asumarea unei promisiuni existențiale.

„Îmbrățișați interstelar / Să ridicăm tot praful de pe lună-n dansul nostru iar”- Această sintagmă oferă mai mult decât o imagine.  Reprezintă o cristalizare a legăturii umane si o viziune asupra iubirii ca act ritualic reintegrator în sine.  Îmbrățișarea interstelară” ca suspendare a gravitației existenței cotidiene. Se creează un spațiu în care dansul (simbol al armoniei) ridică „praful de pe lună” – adică depășește orice limitare impusă de condiția umană. Luna, asociată tradițional cu femininul, inconștientul și visul, devine aici spațiul de purificare și reconectare, fiind și un spațiul al evadării din convenția mundană și construcția unui univers intim cu legi proprii. Cuplul se refugiază într-un univers mental, care prin repetarea adverbului iar devine etern, iubirea reprezintă o întâlnire ontologică, care se poate manifesta printr-o conexiune sentimentală, indiferent de distanța terestră.

„Unii nu se desprind de trecut / Alții trăiesc în viitor și-atât / Eu vreau doar clipa s-o trăim”

Aici se observă o serie de referințe filosofice. Trăirea clipei cu trimiteri  clare spre conceptul de Carpe diem, propune o atitudine de asumare a bucuriei față de prezent. În acest sens, trecutul și viitorul se suspendă, prezentul eternizându-se. În acest univers impretictibil, unde legile cunoscute pot fi anulate într-o clipită, singura certitudine rămâne iubirea.  O analiză mai profundă merită sintagma, restul e necunoscut. Este o afirmație care amintește de vechile forme de gnoseologie negativă, întâlnite la Plotin, Dionisie Areopagitul sau în misticismul apofatic, unde adevărul suprem (fie că este Dumnezeu, Ființa, sau Adevărul în sine) nu poate fi afirmat în mod pozitiv, ci doar prin ceea ce nu este: Astfel, ajungem la concluzia că  doar clipa trăită are consistență ontologică. Tot ce depășește această clipă este doar presupunere, potențial  imaginar. Aici se manifestă o formă poetică de scepticism fenomenologic: sensul se naște doar din în experiența trăită, imediată.

  „Dac-ar fi s-aprindă lumea flăcări / Pentru tot ce simt, ce simțim noi”

          Această imagine a „lumii care se aprinde” este o reacție la intensitatea sentimentului de iubire.  Iubirea,  devine foc transformator, ceea ce amintește de conceptele din mistica occidentală (ignis amoris – focul iubirii divine), dar și de filosofia lui Heraclit, care consideră focul drept principiu arhetipal al devenirii.

    Și nici hainele, am rămâne goi”

  Hainele sunt aici simboluri ale construcțiilor sociale, ale aparențelor, ale egoului narativ. A rămâne „gol” înseamnă a fi restituit esenței, în stare pură, neintermediată.