SUBIECTUL I (50 de puncte)
Duminică, 12 august. Am căutat la izvoare pe Vasile fotograful să ne „imortalizăm” – măicuța și cu mine –într-o poză „artistică”. Măicuța era foarte frumos îmbrăcată, în alb, și pieptănată cu cele două cozi pe cap. Am ales
o poziție pe trepte, având pavilionul de cură în spate, ca un „fond” balnear.
Poate că e un obicei depășit de a te fotografia, și mai ales în port popular. La mine este mai degrabă un obicei de familie. Tata mă alesese în copilărie ca modelul lui preferat. El avea pasiunea fotografiatului. Ținea să imortalizeze toate momentele și locurile care îi plăceau. Aparatul „Leica” era foarte modern prin 1934. […]
Dacă aș fi avut și eu această îndemânare și talent, cred că aș fi fotografiat pe tata, în toate momentele, la toate orele din noapte și zi. Dar, așa cum se întâmplă mai adesea, cel care fotografiază nu apare pe peliculă. Totuși, uneori tata nu rămânea în pagubă, deoarece îl fotografia mereu Radu, soțul meu, și deseori chiar când nu observa.
Într-un rând, Radu l-a surprins în vizor strănutând. E o scenă rară în maldărul de fotografii cu tata. Asta însă îl supăra. Supărarea nu ținea mult. Un fotograf îl înțelege numaidecât pe altul. […]
Luni, 13 august. Expediem o telegramă Letiției Slăvoacă Miron, vestind-o că sosim la Ilva Mare
sâmbătă
18 august. La poștă ne aștepta corespondență: două scrisori de la soțul meu, romanul Răscoala, tradus în ungurește de Galdi Laszlo, și alte două scrisori – adresate nouă la București – din partea Letiției, precum și una de la Liviu H. Oprescu.
Scrisoarea lui Radu, pe optsprezece pagini, ne-a delectat prin umorul ei dens. Un obicei luat de la tata care îi relata pe larg măicuței întâmplările de peste zi, mai cu seamă din călătoriile în străinătate. Scrisorile erau întocmite de tata întotdeauna în ceasurile imediat următoare evenimentelor respective, când firesc ar fi fost să se odihnească.
Era un mod al lui de relaxare, de recreere. Poate că cea mai caracteristică în acest sens este scrisoarea, de „numai” șaisprezece pagini, expediată de la Oslo, la 18 martie 1928, duminică seara. […]
Odată ajunse la preoteasa Lazăr, ni se comunică regretul că nu am participat și noi la botezul nepotului ei, la petrecerea care a avut loc cu cei treisprezece invitați, dintre care cel mai plăcut musafir a fost pictorița Ileana Colonel Antonu, care a cântat și a fluierat doine, înveselind toată adunarea.
O cunoșteam din anii trecuți. În drum spre casă, am întâlnit-o pe pictoriță care, bucuroasă, ne-a invitat vineri, să ne arate colecția sa de tablouri și obiecte de artă.
Vineri, 17 august. Astăzi ne pregătim să mergem în vizită la Ileana Colonel Antonu – născută Cheffa –împreună cu părintele Lazăr și soția. […] Pictorița este o femeie frumoasă, în ciuda celor șaizeci și cinci de ani ce-i poartă. E grațioasă și plină de temperament. Studiile și le-a făcut în Franța. A călătorit mult, culegând de peste tot frumosul, în toate formele lui. Originară din Bistrița, s-a stabilit până la urmă în Sângeorz. Din discuție, aflăm că multe țărănci vin la ea și o roagă ca, dintr-un chip mic, „cât un bob de porumb”, dintr-o fotografie aproape ștearsă, să le
zugrăvească copilița sau feciorelul morți mai demult. Vor, sărmanele, să aibă „chipul mare și zugrăvit în culori frumoase”. Întotdeauna pictorița le-a satisfăcut dorințele. Atunci când le întreabă dacă „băiata” seamănă, mulțumirea lor este desăvârșită. „Aproape că grăiește”, răspund ele.
Puia Florica Rebreanu, Pământul bătătorit de părintele meu. File de jurnal
Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă fotografiile au
sau nu un rol important în viața unei persoane, raportându-te atât la informațiile din fragmentul
extras din volumul Pământul bătătorit de părintele meu. File de jurnal de Puia Florica Rebreanu, cât și la experiența personală sau culturală. 20 de puncte
Acest text este un reper!
Fotografiile reprezintă stocarea unor momente încărcate afectiv pe un format fie digital, fie fizic. Consider că fotografiile au un rol important în viața unui om întrucât prin intermediul lor se pot întoarce în timp, reamintindu-și evenimentele încărcate de emoții.
În primul rând, o fotografie are un impact important asupra unui om. Aceasta are capacitatea de a fi un liant de legătură între trecut și prezent. O fotografie este realizată pentru ca o persoană să stocheze amintiri vii. În fragmentul suport, marele scriitor Liviu Rebreanu deținea un aparat modern de fotografiat. El avea ca pasiune suprinderea unor imagini care l-au interesat. Autoarea își amintește cu nostalgie de o poză cu scriitorul în care strănută. Prin fotografii acele momente frumoase continuă să existe.
În al doilea rând, în prezent forografiile pot fi realizate mult mai ușor. Există dispozitive care pot fotografia instant și care permit și printarea acestora. Raportat la experiența personală, fotografiile joacă un rol important în viața mea, deoarece reprezintă singura conexiune cu părintele meu decedat.
În concluzie, printr-o fotografie omul se poate întoarce în timp, poate să deblocheze anumite amintiri, să își reamintească de sine.