Literatura română în secolul xx, mai exact prin perioada interbelică joacă pe două terenuri. Pe de o parte avem tradiționalismul care aspiră spre conservarea literaturii de tip ortodoxist. Ei erau împotriva progresului științific deoarece ar otrăvi sufletul, l-ar îndepărta pe om de adevăratele origini. În altă ordine de idei, exact în aceeași perioadă se manifestă modernismul. Opus tradiționalismul și teoretizat de Eugen Lovinescu pledează pentru sincronizarea literaturii române cu cea europeană. Literatura trebuie să preia în nucleul ei noutățile europene precum filosofia, psihologia. Literatura în care era prezentat un țărăn care merge călare pe cal la câmp și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru soare și grâu este învechită și nu respectă spiritului veacului. În literatura modernă în centru era figura intelectualului care se luptă cu absurdul unei vieții mecaniciste lipsită de sens căutând sensul în propria ființă. Acțiunea se mută de la sat la oraș. De ce la oraș? Orașul este un loc unde domină absurdul, artificialul, marcând ruptura cu trecutul și deschiderea spre progres tehnologic. Temele moderne sunt diferite și caută să îl pună pe cititor față în față cu marile dileme ale existenței: moartea, iubirea.
Să vedem un test din poeziile moderniste