Cina cea de dragoste – Radu Stanca
Ţi-a stins o vrăjitoare-n ochi cărbuni
Sau pentru ce bolesc de dorul lor?
Din boala asta s-ar putea să mor
Că prea mă pârjolesc negri-ţi tăciuni…
Mai bine lasă-ţi pleoapele pe ei
Să nu-i mai văd cum ard sub obroc.
Rămâie totul doar un simplu joc
Fără dureri şi fără de temei…
Dar nu rămâne, ştiu…Şi din belşug
Cresc flăcările-n jurul meu, de dor…
Iubito! vino iute c-un ulcior
Ca să-mi aduni cenuşa de pe rug…
Sarutul – Ştefan Augustin Doinaş
Ca frunza ce se lasa pe izvor iti tulbur sufletul c-o sarutare, si gura ta, sorbindu-ma, tresare cu valuri care nu mai stiu ce vor.
Nici focul nu cutremura mai tare, nici vantul nu imbata mai usor. primesti pe umeri un frunzis sonor care se scutura dintr-o cantare.
De ce suspini?
Ce nour te patrunde?
Pe frumusetea ta ca peste unde se lasa lenes un umbros vesmant.
Ah!
Frunza mea se face scrum pe gura
Dar, putrezind, salbatica nervura isi zgarie profilul
in pamant.
Ne cunoaștem- Marin Sorescu
Ne cunoastem,
Ne-am intilnit intr-o zi
Pe pamint,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealalta.
Tu erai asa si pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite ca ti-am retinut
Chipul.
Eu m-am emotionat
Si ti-am spus ceva cu mina pe inima,
Dar n-ai avut cum sa m-auzi.
Pentru ca intre noi treceau intruna masini
Si ape si mai ales munti,
Si tot globul.
M-ai privit in ochi
Dar ce sa vezi?
In emisfera mea
Tocmai se facuse noapte.
Ai intins mina: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunza.
Poveste – Marin Sorescu
Sufletul tău funcționează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.
Totuși vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.
Vom fi fericiți pentru iarbă
Și pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Și vom ține un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.
Ne vom lua după umbra mea
Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.
Până când ne va ieși în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.
Și că ea n-o să ne mai dea de-acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.
Este mereu la fel – Petru Creţia
Este mereu la fel în clipă şi în veac,
Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis.
Stăm lângă ţărm, la începutul serii,
Cu faţa către larg.
Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare şi străine,
Spre noi care privim, uitaţi,
Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci,
Urlând sub cerul fix.
Se năpustesc nestăvilit spre noi
Din largul cenuşiu şi înspumat al mării fără orizont,
Însă mereu, ca într-un vis fără sfârşit,
Nu ne ajung.
De parcă lumea noastră nu ar fi a lor
Şi nu am face parte din acelaşi timp,
Într-o hotărnicire fără de hotar,
Într-o neţărmurire scrisă pe un ţărm,
În coprezenţa unor crâncene absenţe.
Iar lacrimile noastre, drepţi pe ţărm şi nemişcaţi sub cer,
Nu au soroc.
Nichita Stănescu – Evocare
Evocare
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
Cresc amintirile – Lucian Blaga
Într-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgâriat
stăruitor
în scoarța unui arbor numele
cu slove mici, stângace și subțiri.
Azi am văzut din întâmplare
cum slovele-au crescut din cale-afară uriașe.
Așa îți tai tu copilo numele
în inima-mi supusă
mărunt, mărunt, ca un ștrengar.
Și după ani
și ani de zile-l vei găsi
cu slove-adânci și uriașe
Prezenţa ta – Lucian Blaga
Te-ntrebi adesea îndoită care-i tîlcul
intrării tale-n sfera mea.
Să fii aş vrea nemulţumită de răspunsul
pe care apa-n murmur ţi-l va da.
Adaos de lumină la caratele amiezii
şi enigmatic spor la tot ce e ascuns,
să fii de faţă – împlinire lipsei
lăuntrice – mi-ar fi de-ajuns.
Prezenţa ta răscumpără un continent iubit,
ce adineaori a căzut învins,
ca un cărbune într-o apă
pentru vrajă stins.
Din pragul unui vis – Mircea Demetriade
Visează, oh! femeie, cu ochii tăi, largi mări,
O lume mai artistă pierdută-n depărtări;
O lume grăitoare în cântul lin de vers,
Trecutul ce din cartea destinului s-a şters.
Visează-te o doamnă din timpul feudal,
Eu fi-voi sigisbeul din umbra ta, feal.
Sub turnul tău cântat-am teorba înstrunând,
Când tu, cu ochii-n lună zâmbeai adânc, visând,
Iar versurile, flăcări în noaptea de opal,
Ţi-au spus de neodihna înfiptă-n chipu-mi pal,
Ţi-au spus de nopţi pierdute în ocna unui gând,
De inima ce moare în pieptu-mi palpitând.
Tu mijlocul îţi mlădii, spre pajişte priveşti,
Şi ochii tăi în noapte n-ascund că mă iubeşti,
Dar gestul tău e aspru şi-atât de hotărât:
« Pe mâine, cavalere, turneu-i hotărât.
Cântarea voastră-mi place şi ochii voştri iar;
Amoru-mi însă este, pe cât de viu, bizar.
Ce dar vreţi de la mine? »
« Vreau buzele petale,
Vreau gura, trandafirul, pe aste buze pale
Să-şi verse tot balsamul!… »
« Viteze cavaler,
Voiesc pentru-a mea gură, sub zeaua ta de fier
Să lupţi, să-nvingi cu spada şi lancea-n câmp închis;
Viteazului de mâine eu gura i-am promis. »
« O fundă laşi să cadă şi-o iau ca pe un semn,
Ca mâine, a mea doamnă, voi fi de tine demn.
Pe scara de mătase mă urc în turn… cu dor,
Îţi caut în privire… pe gura ta, cu sete
Apăs uscata gură de tine să se-mbete. »
Dar visul altor vremuri păleşte şi s-a stins!
Urâtul vremii de-astăzi deasupra mi s-a-ntins.
Tu plângi o fericire apusă… eu privesc
La gura ta suavă, dorind-o, şi pălesc.